Întrebaţi, de ce facem pomenire celor răposaţi? Fiindcă aşa ni s-a poruncit să facem. Iar că ni s-a poruncit aşa, se vede din faptul că în Biserica lui Dumnezeu nu au fost nicicând vremuri în care să nu se facă pomenire pentru cei adormiţi. Asta înseamnă că este o predanie de la Apostoli şi de la Domnul însuşi. Mintea noastră prăpădită însă îşi vâră pretutindeni nasul ţipând: „De ce?” şi iar „De ce?”. Cel mai bine este să-i dați cu credinţă tare un bobârnac peste nas, şi atunci va sta cuminte la locul ei.
După aceasta puteţi să-i spuneţi zăpăcitului care vă tulbură cu iscodiri: „Ascultă, nătărăule: cei plecaţi din această viaţă sunt vii şi împărtăşirea noastră cu ei nu este curmată. Ne rugăm pentru vii fără a face deosebire între cei ce merg pe calea dreaptă şi ceilalţi: aşa să ne rugăm şi pentru cei morţi, fără a iscodi dacă au fost puşi cu ceata drepţilor sau cu a păcătoşilor. Aceasta este datoria dragostei frăţeşti. Până ce Judecata de Apoi nu îi va osebi pe cei credincioşi, toţi cei vii şi cei morţi alcătuiesc o singură Biserică. Şi noi suntem datori cu toţii să ne purtăm unul faţă de altul ca mădularele unuia şi aceluiaşi trup, fără a face din moarte un hotar despărţitor.”
„Soarta lor este hotărâtă”… Să ştiţi că soarta celor răposaţi nu se socoate hotărâtă până la Judecata de obşte. Până atunci nu putem socoti pe nimeni osândit definitiv, şi pe acest temei ne rugăm, întărindu-ne nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu.
Răposaţii, nu dintr-o dată se obişnuiesc cu noua viaţă. Chiar şi la Sfinţi se păstrează o oarecare vreme caracterul pământesc. Până ce acesta se duce este nevoie de ceva vreme – mai multă sau mai puţină, după măsura legării răposatului de cele pământeşti. Pomenirile care se fac la trei, la nouă şi la patruzeci de zile arată treapta curăţirii de cele pământeşti.
Îşi dau cu părerea unii că aceste pomeniri de a treia, a noua şi a patruzecea zi corespund unor anumite cotituri din formarea copilului în pântecele mamei. Ei bine, au fost anumite vedenii – iar acestea sunt mai de nădejde decât părerile noastre. Părerile acestea sunt un lucru cu temei şubred. Eu cred că şi vedeniile au avut loc spre întărirea datinii, când pomenirile se făceau deja în Biserica lui Dumnezeu, şi că aceste pomeniri sunt o predanie apostolică.
Bine ziceţi când ziceţi că vă place să vă rugaţi pentru adormiţi. Să vă rugaţi cu dragoste şi în continuare. Noi nu putem să nu îi pomenim pe părinţii, fraţii, surorile, rudeniile şi cunoscuţii noştri. Şi oricât ar ţipa prăpădita de minte: „De ce?”, inima va face şi în continuare ceea ce ştie ea: să-i pomenească.
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Boala și moartea, Editura Sophia, București, 2007, pp. 80-83