Dumnezeu ne iubeşte cu dragoste părintească pe noi păcătoşii şi necuraţii, ne iubeşte cu o dragoste ca cea pe care o are pentru Fiul Său Cel Unul-Născut. Celor ce sunt în stare să inţeleagă şi să simtă adâncimea şi nestinsa înflăcărare a acestei dumnezeieşti iubiri nu le trebuie poruncă. Dimpotrivă, unii ca aceştia s-ar simţi ruşinaţi să li se poruncească a iubi pe Dumnezeu.
Toată zidirea văzută şi nevăzută e o dovadă a iubirii lui Dumnezeu pentru noi; firea toată cu aşezarea ei, soarele şi stelele, anotimpurile, viața omului sub ochiul veghetor al Proniei, îndelunga răbdare a lui Dumnezeu față de păcătoşi, înălțarea nevăzută dar tare a drepților, şi câte altele care nici nu pot fi numărate, sunt toate dovezi de dragoste a lui Dumnezeu pentru noi. Dar de ce să le mai înşirăm aici pe toate, când destul este a spune că Dumnezeu ne iubeşte, că El ne-a iubit cel dintâi?
Venirea Fiului lui Dumnezeu între oameni, lucrarea şi pătimirea Lui întrec în măreţie şi strălucire toate celelalte dovezi ale dragostei lui Dumnezeu. Buzele Sale ne-au spus că Dumnezeu Tatăl ne iubeşte pe noi aşa precum Îl iubeşte pe El. Învăţătura Lui dezvăluie lucrul acesta, cuvintele Lui îl adeveresc, pătimirea Lui îl pecetluieşte. De aceea poruncile privitoare la dragoste trebuie să ajungă în inimile noastre dragoste firească, la fel cu cea pe care o are copilul pentru mama lui; la fel, dar mult mai tare.
Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, Editura Sophia, București