În viaţa duhovnicească întotdeauna este aşa: fie mângâierea este precedată de necaz, fie necazul este precedat de mângâiere. Aceste schimburi dau naştere la nădejde şi smerenie. Numai necazurile sunt diferite, sunt şi lumeşti şi duhovniceşti, dar acest lucru este încă devreme să-l cunoşti.
Din scrisorile tale se vede că te-ai dăruit neîncrederii într-atât, încât spui că nimeni nu poate să te convingă. Aceasta nu e bine. Spui că nu trebuie ca cineva să te facă să-ți schimbi convingerea. Aceasta înseamnă că ești foarte încrezătoare în neputința de a greși și convingerilor tale și a concluziilor pe care le tragi. Dar aceasta este o trăsătură rea, este simptomul mândriei.
Ar fi greu să trăim pe pământ dacă n-ar exista nimeni care să ne ajute să răzbim în viaţă… Dar deasupra noastră este însuşi Dumnezeu Atotţiitorul, Iubirea însăşi… De ce să ne temem şi să ne întristăm, pentru ce să ne ferim de greutăţile vieţii, să presupunem şi să pricepem…
În scrisoare întrebi de ce atunci când citeşti cărţile Părinteşti inima îţi arde de dorinţa de a propăşi duhovniceşte, iar când auzi că între mireni sunt oameni cu viață duhovnicească te cuprinde o mare tristeţe şi pierzi, cumva, nădejdea de a te îmbunătăţi. Mi se pare că aceasta vine din faptul că te socoți mai prejos de viaţa călugărească, dar mai presus decât mirenii: acesta este un orgoliu subţire şi te nelinişteşte.
Domnul ne ajută în dureri şi în ispite. El ne izbăveşte de acestea şi ne dă putere să le purtăm cu uşurinţă, chiar fără să le luăm în seamă. Tăcerea pregăteşte sufletul pentru rugăciune. Cât de binefăcător lucrează liniştea asupra sufletului!
Sfântul Ioan Scărarul spune că toate gândurile nedescoperite părintelui duhovnic se transformă în fapte şi că, dimpotrivă, rănile cele descoperite nu cresc, ci mai degrabă se tămăduiesc.
Pe vrăjmaşul şi gândurile rele care îţi provoacă ispite, să îi alungi cu rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Rugăciunea aceasta poate fi săvârşită în timpul oricărei îndeletniciri.