– Romanii (îi înţelegea prin aceasta pe latini [catolici, n.n.]), în liturghia lor, dau însemnătate cuvintelor lui Hristos: „Luaţi, mâncaţi…” şi socotesc că în acea clipă are loc sfinţirea Darurilor. Dar şi Hristos, ca om (firea omenească), Se ruga Părintelui Său. Pentru aceasta, rugăciunea Anaforalei este adresată Tatălui – spre a-L trimite pe Duhul Sfânt şi a preface pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos. Când ne sprijinim numai pe cuvintele lui Hristos şi nu ne rugăm şi Tatălui să-L trimită pe Duhul Sfânt, atunci săvârşim păcatul lui Adam, care este îndumnezeirea de sine. Apostolii spuneau că Dumnezeu e Cel ce L-a sculat pe Iisus din morţi. Nu despărţeau energia-lucrarea Fiului de a Tatălui şi de a Duhului Sfânt, de vreme ce energia-lucrarea Dumnezeului Treimic este comună.
– Eterodocşii trăiesc în necunoaştere; Dumnezeu îi va judeca corespunzător. Dar pentru noi, ortodocşii, mântuirea este îndumnezeirea, adică unirea noastră cu Hristos prin sfintele Sale porunci şi Taine.
– Dacă preotul nu are împreună cu Harul preoţiei şi stăpânirea împărătească (lucrarea şi punerea în valoare a Harului Botezului), adică învierea din păcat şi curăţirea sa de patimi, atunci nu va avea roadă în lucrarea sa preoţească.
– Semnul că am înaintat în rugăciune este când mintea ce se roagă află locul inimii adânci. Când omul îşi simte inima încep toate roadele rugăciunii. Unirea minţii cu inima se face prin lucrarea Duhului Sfânt şi se vădeşte prin lacrimile ce se varsă neîncetat. Prin lacrimi şi tânguire, inima devine extrem de simțitoare.
– În rugăciune, atenţia, mintea, trebuie concentrată în inima adâncă. După cum spun Părinţii Bisericii, întâi inima simte Harul lui Dumnezeu, iar apoi această experienţă este exprimată prin raţiune. La rugăciune trebuie simţită căldura inimii. Lipsa Harului Dumnezeiesc se vădește în secătuirea şi răceala inimii. Trebuie ca atunci când citim sau ne rugăm să simţim căldura și mișcarea inimii. Aceasta însă trebuie să se facă încet-încet, pentru că este cu putinţă ca inimile neputincioase şi nedeprinse să pătimească anomalii trupeşti; în acest caz, omul trebuie să oprească rugăciunea şi s-o lucreze într-un alt mod. Când însă inima este puternică, atunci se recomandă să se rămână „acolo” în timpul rugăciunii. Coborârea minţii în inimă este ajutată şi de inspiraţie-expiraţie, dar este de preferat să coboare prin pocăinţă. În acest caz durerea inimii este foarte sănătoasă şi foarte firească.
Când mintea coboară în inimă, nu o face în întregime, ci mai păstrează o „rămăşiţă”. Atunci această „rămăşiţă” se poate ocupa şi de alte lucruri, fără ca mintea să plece din inimă. Bunăoară, ne putem ruga cu inima la Dumnezeiasca Liturghie şi să simţim căldura inimii, şi în acelaşi timp să-i spunem diaconului sau preotului împreună-slujitor ceva legat de tipic, fără ca mintea să se despartă în inimă de rugăciune. Când însă această „rămăşiţă” a minţii aleargă spre alte lucruri, este cu putinţă să tragă după ea întreaga minte, scoţând-o afară din inimă. Pentru aceasta un nevoitor numără în timpul rugăciunii şiragul de mătănii, ca să satisfacă acea „rămăşiţă” şi să nu se preocupe cu alte lucruri.
Prin urmare, din inimă Îl iubim pe Dumnezeu. Inima este cea care distinge dacă greşim sau dacă suntem credincioşi voii lui Dumnezeu.
Când simţim concentrarea minţii în inimă prin pocăinţă, prin căldură, atunci nu trebuie să mai lucrăm pe inspiraţie-expiraţie. Această metodă trebuie oprită atunci când avem o inimă fierbinte.
Ierotheos, Mitropolit al Nafpaktosului, Știu un om întru Hristos: Starețul Sofronie, isihastul şi theologul, Editura Sophia, 2013