Însă la un moment dat, precum îi scrie lui Balfour, se ruga pentru o femeie, o cunoştinţă de-a sa, care suferea de cancer în stadiu final, şi care era sortită de doctori morţii. Părintelui i s-a cerut să se roage pentru ea şi a facut-o cu bucurie în duhul său, dar şi cu durere în inima sa. A rămas la patul ei în spital mai mult de două ore, rugându-se împreună, vorbind, conversând, şi apoi a împărtăşit-o cu Sfintele Taine.
Părintele Zaharia, după o cuvântare ţinută în America, a acceptat între alte întrebări şi pe următoarea: „Puteţi să ne spuneţi ceva legat de ultimele zile ale părintelui Sofronie?” Iar răspunsul pe care l-a dat arată că sfârşitul vieţii pământeşti a părintelui Sofronie a fost pecetluirea unei vieţi întregi. Redăm întregul răspuns, deoarece este revelator:
Pentru credinciosul simplu şi smerit, slobozirea de sub stăpânirea închipuirii se dobândeşte prin simpla şi întreaga năzuinţă de a trăi după voia lui Dumnezeu. Este ceva atât de simplu, şi totodată „ascuns de cei înţelepţi şi înţelegători”, şi nu este cu putinţă a o lămuri în cuvinte.
În această căutare a voii lui Dumnezeu se cuprinde „lepădarea” de lume.
Când spui rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!, să te opreşti mai întâi la «Iisuse», căci este firesc să simţi dragoste către Hristos, arată puterea harului, şi asta s-o repetăm de mai multe ori; şi mai apoi trebuie să insistăm de mai multe ori pe miluieşte-mă pe mine, păcătosul!, căci este necesar acest sentiment al pocăinţei.
Cred în Hristos, sunt legat de dragostea lui Hristos. Mă încred numai în Hristos, pe Care L-am cunoscut în biserică. Într-o anume clipă, căutarea sinelui autentic m-a condus în Athos. Acum, cu toate puterile sufletului meu, doresc să mă asemăn, chiar şi într-un grad mic, lui Hristos, deoarece întru Acesta îmi este mie viaţa autentică, veşnică, dumnezeiască. M-am oprit să mai caut.”
Tragedia vremurilor noastre stă în absenţa aproape desăvârşită a conştiinţei că există două împărăţii, cea vremelnică şi cea veşnică. Vrem să construim împărăţia cerurilor pe pământ, respingând orice idee de înviere sau veşnicie. Învierea e un mit. Dumnezeu a murit.
Să ne întoarcem la revelaţia biblică, la creaţia lui Adam şi a Evei şi la problema păcatului strămoşesc. „Dumnezeu este lumină şi întru El nu-i nici un întuneric” (1 In 1, 5). Porunca dată celor dintâi oameni în paradis indică acest fapt şi în acelaşi timp ne arată că, deşi Adam avea o libertate de alegere absolută, alegerea de a mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului însemna o ruptură cu Dumnezeu ca singur izvor al vieţii.
Cuviosul Sofronie Saharov a fost ucenicul şi biograful Sfântului Siluan Athonitul.
S-a născut în data de 23 septembrie 1896 în Rusia.
Cuviosul Sofronie a trecut la cele veşnice în ziua de 11 iulie 1993, la vârsta de 97 de ani, în mănăstirea pe care a înfiinţat-o în Marea Britanie.
Rugăciunea adâncă vine treptat. Trupul şi sufletul i se adaptează încetul cu încetul. E deosebit de important pentru preotul ce săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie să-şi prefacă întreaga sa viaţă în rugăciune dacă vrea să trăiască pe deplin această mare taină. Pregătindu-se cu frică şi apropiindu-se cu evlavie, prin însuşi conţinutul slujirii sale, preotul este atras pe tărâmul Dumnezeiescului.
Avem impresia că viaţa duhovnicească şi intelectuală îşi au originea în trupul pe care-l primim de la părinţii noştri. Însă, după firea lui, duhul nostru este cu totul altul. În măsura în care noi lăsăm acest duh să sporească în noi, înţelegem că originea îi este în Dumnezeu. Vreau să spun că pricepem că el nu provine de la fire, ci ne vine de la Dumnezeu. Fiinţa noastră cea adevărată începe prin existenţa noastră, adică prin naşterea noastră în trup.
Fericitul Stareț mi-a fost un mare dar de sus și o deosebită experiență. Era chipul adevăratului creștin, ce mă izbea prin desăvârșirea lui; zăream în el o uimitor de armonioasă îmbinare a ceea ce ar fi extremități de neîmpăcat. Astfel, pe de-o parte, vedeam în el o neobișnuită compătimire față de tot ce este viu, față de toată făptura, atingând măsuri unde, în chip firesc, s-ar naște gândul că ar fi vorba de o sensibilitate patologică, neobișnuită oamenilor de o asemenea bărbăție; și totodată întâmpinai aci o altă latură a vieții sale ce vădea faptul că cea dintâi nu fusese un fenomen patologic, ci cu adevărat o mareție mai presus de fire și o milostivire a harului.
Părintele Sofronie (Serghei Simeonovici) Saharov s-a născut pe 23 septembrie 1896, în familia unor credincioși ortodocși din Moscova, Rusia. Încă de mic, copilul s-a rugat foarte mult și a citit tot atât. Cunoștea bine cărțile multor scriitori clasici ruși, precum Gogol, Turgheniev, Tolstoi, Dostoievski și Pușkin.
Cu patru zile înainte de a muri, părintele Sofronie stătea cu ochii închişi şi nu voia să ne mai vorbească. Chipul îi era luminos, deloc trist, dar plin de tensiune. Avea aceeaşi expresie ca atunci când săvârşea Dumnezeiasca Liturghie. Nu‑şi deschidea deloc ochii, nici nu vorbea, doar ridica mâna şi ne binecuvânta. Ne binecuvânta fără să vorbească, iar eu am înţeles că urma să ne părăsească.
Când părintele Sofronie a cerut să meargă în Anglia, a fost intervievat la Ambasada Britanică din Franța și consulul de acolo l-a întrebat: „Cu ce puteți fi de folos societății noastre?”
Patriarhia Ecumenică a anunţat miercuri, într-un comunicat de presă, canonizarea cuvioşilor Sofronie Saharov şi Ieronim Simonopetritul.
„Teologia ca o stare a firii” (Arhimandritul Sofronie Saharov în dialog cu Starețul Efrem Vatopedinul), 1992, audio cu subtitrare în limba română / Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC