Avem impresia că viaţa duhovnicească şi intelectuală îşi au originea în trupul pe care-l primim de la părinţii noştri. Însă, după firea lui, duhul nostru este cu totul altul. În măsura în care noi lăsăm acest duh să sporească în noi, înţelegem că originea îi este în Dumnezeu. Vreau să spun că pricepem că el nu provine de la fire, ci ne vine de la Dumnezeu. Fiinţa noastră cea adevărată începe prin existenţa noastră, adică prin naşterea noastră în trup.
Fericitul Stareț mi-a fost un mare dar de sus și o deosebită experiență. Era chipul adevăratului creștin, ce mă izbea prin desăvârșirea lui; zăream în el o uimitor de armonioasă îmbinare a ceea ce ar fi extremități de neîmpăcat. Astfel, pe de-o parte, vedeam în el o neobișnuită compătimire față de tot ce este viu, față de toată făptura, atingând măsuri unde, în chip firesc, s-ar naște gândul că ar fi vorba de o sensibilitate patologică, neobișnuită oamenilor de o asemenea bărbăție; și totodată întâmpinai aci o altă latură a vieții sale ce vădea faptul că cea dintâi nu fusese un fenomen patologic, ci cu adevărat o mareție mai presus de fire și o milostivire a harului.
Părintele Sofronie (Serghei Simeonovici) Saharov s-a născut pe 23 septembrie 1896, în familia unor credincioși ortodocși din Moscova, Rusia. Încă de mic, copilul s-a rugat foarte mult și a citit tot atât. Cunoștea bine cărțile multor scriitori clasici ruși, precum Gogol, Turgheniev, Tolstoi, Dostoievski și Pușkin.
Cu patru zile înainte de a muri, părintele Sofronie stătea cu ochii închişi şi nu voia să ne mai vorbească. Chipul îi era luminos, deloc trist, dar plin de tensiune. Avea aceeaşi expresie ca atunci când săvârşea Dumnezeiasca Liturghie. Nu‑şi deschidea deloc ochii, nici nu vorbea, doar ridica mâna şi ne binecuvânta. Ne binecuvânta fără să vorbească, iar eu am înţeles că urma să ne părăsească.
Când părintele Sofronie a cerut să meargă în Anglia, a fost intervievat la Ambasada Britanică din Franța și consulul de acolo l-a întrebat: „Cu ce puteți fi de folos societății noastre?”
Patriarhia Ecumenică a anunţat miercuri, într-un comunicat de presă, canonizarea cuvioşilor Sofronie Saharov şi Ieronim Simonopetritul.
„Teologia ca o stare a firii” (Arhimandritul Sofronie Saharov în dialog cu Starețul Efrem Vatopedinul), 1992, audio cu subtitrare în limba română / Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC
Doamne Cel Veşnic şi Făcătorule a toate, Care în bunătatea Ta cea nepătrunsă m-ai chemat la această viaţă, Care ai revărsat peste mine harul Botezului şi pecetea Duhului Sfânt, Care ai sădit în mine dorinţa de a Te căuta pe Tine, singurul adevăratul Dumnezeu, ascultă rugăciunea mea. N-am viaţă, nici lumină, nici bucurie, nici înţelepciune, nici tărie fără numai în Tine, Dumnezeule. Din pricina fărădelegilor mele nu îndrăznesc să-mi ridic ochii spre Tine.
El ne tămăduieşte sufletul din orice boală dându-i energii noi, luminându–l cu o lumină neînserată. Experienţa străveche a vieţii în Biserică a dovedit fără greş faptul că pentru rugăciune, adică pentru Dumnezeu, nici o boală a duhului nu este incurabilă.
Păstrând mintea la Dumnezeu, este uşor să observi toate legile, regulile şi limitele exterioare, fără să devii robul acestora. Formele exterioare ale vieţii se îmbină, cu uşurinţă, cu conştiinţa duhovnicească. Ordinea aparentă a vieţii rămâne aceeaşi, doar conţinutul este cel ce se transformă.
Este ciudat, dar nu suntem obişnuiţi să fim atenţi la tot ceea ce se petrece în jurul nostru şi în interiorul nostru. Uităm acest lucru. Impresiile vieţii exterioare, materiale, ni se întipăresc atât de puternic, încât uităm de viaţa duhovnicească.
Producerea unui lucru nou este întotdeauna un joc al hazardului, şi creaţia omului de către Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa a implicat un anume grad de risc. Nu în sensul că Dumnezeu ar fi riscat să introducă un element de instabilitate sau un şoc în Fiinţa Sa Veşnică, ci în sensul că faptul de a da omului o libertate asemenea lui Dumnezeu a închis pentru totdeauna şi sub orice formă uşa oricărei predestinaţii. Omul este cu totul liber să hotărască negativ în privinţa lui Dumnezeu — chiar să intre în conflict cu El. Ca iubire infinită, Tatăl Ceresc nu-l poate părăsi pe omul pe care la creat pentru veşnicie ca să-i împărtăşească plinătatea Sa dumnezeiască. El trăieşte împreună cu noi tragedia noastră. Putem aprecia acest risc atât de răpitor în măreţia sa, atunci când contemplăm viaţa lui Hristos pe pământ.
“Asceza ascultării e indispensabilă nu numai faţă de Dumnezeu, ci şi faţă de fratele nostru, când acesta ne cere un lucru cu putinţă şi nu potrivnic duhului poruncilor lui Hristos. Asceza răstignitoare a ascultării faţă de fratele face deopotrivă mai fină în noi capacitatea de a sesiza mai profund voinţa lui Dumnezeu. (…) Fără această cultură a ascultării, omul va rămâne inevitabil “un cerc închis”, mereu nefericit înaintea Veşniciei. (…)
De multe ori s-a vorbit despre faptul că putem introduce în facerile noastre, în cuvintele noastre, un înţeles sau altul. Cum şi ce trebuie să facem spre a preschimba acest Mare Post, din ceva ce ne înfricoşează, în ceva ce ne insuflă? Dacă monahul întâmpină Marele Post cu insuflare, atunci el curge cu adevărat ca o perioadă insuflată, ca o pregătire spre a primi lumina învierii. Dar dacă omul se teme, atunci el îşi poate strica sănătatea, iar postul va fi pentru el un chin. Fie ca fiecare dintre voi, în duh, să îşi înrădăcineze în minte vreun chip al sfinţeniei pentru a se însufla.
Ieri şi azi m’a durut inima, şi doare în mod curios… Şi m’am rugat lui Dumnezeu: „Nu acum. Dă-mi să săvârşesc lucrul vieţii mele.” Şi iată, spre a-mi săvârşi lucrul vieţii, încep prin a vorbi cu voi despre cum să trecem Marele Post.
V’am vorbit deja despre metoda mea, pe care vă sfătuiesc să v’o însuşiţi. Metoda mea este precum urmează: A ne vedea ţelul de pe urmă şi a merge către el, începând cu abc-ul. In ce priveşte Postul, trebuie avut acelaşi principiu, dar pe o scară redusă. Trebuie înţeles că cele cincizeci de zile ale Postului ne sânt puse la dispoziţie ca pregătire spre a primi învierea cea din morţi. Iar viziunea noastră ne-o întocmim astfel:
“Dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fraţii mei”, spune Sfântul Efrem în rugăciunea sa. Când începem să comparăm nevoinţele noastre cu cele ale aproapelui, vrăjmaşul poate să găsească mijloacele prin care să ne descurajeze.