Noi cu credința noastră călătorim prin această viață de mii de ani. Noi am dat pentru ea sânge; ea ne-a dat nouă duh. Noi am încercat-o și am aflat că este adevărată, dulce și aducătoare de mântuire. Sfinții noștri sunt vii, și până în ziua de astăzi se arată vii prin numeroase semne și minuni. Puterea electricității se pogoară prin conductori; puterea lui Dumnezeu se pogoară prin sfinți. Părintelui îi place să proslăvească pe fiii Săi iubiți, arătându-și prin ei puterea. Puterea și ajutorul bineplăcuților lui Dumnezeu nu am simțit-o numai noi, creștinii, ci și musulmanii noștri.
Nu vedeţi, fraţii mei, unde creşte şi unde se dezvoltă răul? Nu creşte sub aripile lui Dumnezeu, ci în gândurile oamenilor. Răul este semănat în gândurile omeneşti, fie prin puterea demonului, fie prin patimile trupului. Răul se seamănă în gândurile omeneşti şi, încet-încet, prinde rădăcini, întinde ramuri, înfloreşte şi, în final, face roade.
Fiecare rugăciune adevărată este o luptă cu moartea şi o negare a morţii. Fiecare rugăciune adevărată este o luptă pentru viaţă şi o recunoaştere a vieţii.
Scrisoare către un om cu studii care a ajuns la convingerea că „există ceva”.
Către o limbă tăcută și o minte contemplativă, Tu Te apropii, o, AtotSfinte Duhule, mirele sufletului meu. Tu eviți o limbă vorbăreață așa precum lebăda evită un lac bântuit de furtună. Ca o lebădă tu înoți peste liniștea inimii mele și o faci rodnică.
Scrii că te chinuie o tristeţe de neînvins şi inexplicabilă. Trupeşte eşti sănătoasă, casa ţi-e plină, dar inima îţi e pustie. De fapt, inima ţi-este plină de întristare întunecată. Te duci, din obligaţie, la distracţii şi spectacole, dar asta îţi măreşte şi mai mult întristarea.
Cobor adânc în sufletul meu, spre a vedea cine se naşte într-însul şi cine pleacă din el. Cât de îngrozitor este adâncul sufletului omenesc… O, Mire al Cerului, când oare vreun om îndrăzneşte să se cufunde într-însul! Cel ce îndrăzneşte se cufundă prin adâncurile lumii şi iadului, în drum spre cetele albe ca zăpada ale îngerilor, care te înconjoară ca pe un veşmânt.
Şi tatăl dumneavoastră ţinea marţea, spuneţi, ca pe o zi nenorocoasă, iar dumneavoastră faceţi la fel. Eu cred că atât dumneavoastră, cât şi tatăl dumneavoastră aţi păcătuit faţă de Sfântul Ioan Botezătorul socotind ziua lui drept zi nenorocoasă. Şi totuşi, „slava” voastră e chiar Sfântul Ioan. Sau nu ştiţi, poate, că Biserica a închinat marţea acestui mare şi minunat sfânt? Nu una singură, ci toate zilele de marţi de peste an. Mai înainte de toate, însă, îngăduiţi-mă să vă lămuresc pe scurt, cui este închinată fiecare zi a săptămânii.
Necunoaşterea, grija şi deznădejdea stau ca un bici întreit deasupra capului oricui Îl uită şi-l leapădă pe Dumnezeu, Ziditorul său. Căci cu cât adună mai multe cunoştinţe mărunte, cu atât simte că ştie mai puţin; cu cât grămădeşte mai multă bogăţie, cu atât se simte mai sărac; cu cât caută mai multă fericire, cu atât se cufundă mai adânc în întunericul deznădejdii.