Ca să ne dăm seama de semnificația cosmică pe care o are Nașterea din Betleem, o integrăm între marile referințe ale lui Dumnezeu la întreaga creație.
Patru mari intervenții ale lui Dumnezeu fac lumea să aibă o noimă, o explicație și un Sens. Acestea sunt următoarele:
a) Creația lumii,
b) Potopul ei,
c) Întruparea Mântuitorului și
d) Sfârșitul lumii.
Intervențiile stihiale, după principalele sale definiții. Astfel:
De două ori Dumnezeu este ”iubire”.
Și de două ori ”sfârșit”.
”Iubire”:
– la zidirea făpturii;
– la refacerea făpturii prin Hristos.
”Sfârșit”:
– la potop;
– la sfârșitul lumii.
Ordinea ”istorică” a faptelor lui Dumnezeu e următoarea:
I. Creația lumii – văzute și nevăzute – din iubire și după definița: ”Eu sunt începutul și sfârșitul”(Apocalipsa 1, 8). Deși preștia totul, dar văzând cât s-a înmulțit răutatea oamenilor, ”I-a părut rău și S-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ” (Facerea 6,6) și a zis: ”Sosit-a înaintea feței mele sfârșitul a tot omul” (Facerea 6, 13). Așa ”s-au deschis toate izvoarele adâncului și cataractele (cascadele) cerului” (Facerea 7,11) și a fost:
II. Potopul. Dumnezeu Și-a dezlănțuit ”căința”.
Din nou fața lui Dumnezeu este iubire:
”Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci pentru ca lumea să se mântuiască printr-Însul. Cel ce crede într’Însul nu este judecat, dar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele c Celui Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu. Iar judecata, aceasta este: că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, fiindcă faptele lor erau rele.” (Ioan 3, 16-19)
E mai mare iubirea aceasta decât iubirea care a creat lumea.
De data aceasta stăvilarele dragostei se ridică, și aceasta se naște pe pământ, în persoana lui Iisus, pârjol de cer, în inimile oamenilor. Aceasta e a treia referință stihială a lui Dumnezeu la creație.
III. Întruparea lui Dumnezeu între oameni.
Deci astăzi se despică istoria omenirii în două și se începe cu numărare timpului, în amândouă sensurile lui: spre începutul timpului și spre sfârșitul lui.
Nașterea lui Iisus în istorie o cumpănește între început și sfârșit. De altfel numai Întruparea Mântuitorului și e un fapt absolut istoric, fiindcă începutul și sfârșitul creației numai Dumnezeu le știe. Lumea și veacurile sunt un interval al existenței cufundat în eternitate. Limitele lumii, de atingere cu Dumnezeu, începutul și sfârșitul, nu mai sunt în știința omului.
Nașterea lui Dumnezeu ca om e fapta iubirii nemărginite a lui Dumnezeu, care transfigurează istoria de sensul veșniciei.
”Din Betleem” – spunea profetul – are să vină Acela ”a cărui obârșie e dintru început și se suie până în zilele veșniciei” (Miheia 5,1). ”Slavă lui Dumnezeu întru cei de sus și pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2,14)
Cu Iisus începe era păcii. Cântecul început de îngeri trebuia continuat în istorie.
Pacea pe pământ e condiționată de slava care se dă sau se refuză lui Dumnezeu. De asemenea și pacea în suflet are aceeași condiție.
Autonomia rațiunii, autonomia societății omenești, nu se pot constitui decât cu prețul pierderii păcii; – ceea ce e de fapt o înfrângere, sau mai sincer, o mărturisire a neajunsului, a tragediei inerente a construcțiilor fără Dumnezeu.
Pacea de frică, e o reală pierdere a păcii.
Iisus aduce omului pacea care vine de la Dumnezeu. Aceasta e un bun duhovnicesc, care nu poate fi creat sau menținut de arme.
Dar nici nu S-a atins bine Dumnezeu de țărâna făpturii omenești, și țărâna din Ierusalim s-a și cutremurat și a pus mâna pe sabie să se apere de Împăratul păcii.
Nu tot așa însă s-au purtat păgânii. Cei trei Prinți, înțelepți și magi ai răsăritului I se închină, Îi depun aur la picioare în semn de dajdie, ca unui Împărat peste ei. Iar in calitate de preoți Îi aduc smirnă și tămâie ca jertfă adevăratului Dumnezeu.
Dacă pe jidovi* i-a cutremurat și înspăimântat numai nașterea Mântuitorului, și I s-au arătat dușmani, reprezentanții păgânismului în schimb I se închină (chiar de la naștere) ca unui Împărat și Dumnezeu.
Paradoxală primire I-au făcut oamenii: unii cu iubirea, alții cu ura.
De altfel și Iisus i-a nedumerit de la început. A lăsat tronul cerului pentru un staul de vite și tovărășia îngerilor luminii pentru vitele din grajd. Cel ce a împodobit cerul cu stele se naște într-o iesle:
– Probabil – locul cel mai curat pe care l-a găsit pe pământ.
– Cea mai aspră mustrare a trufiei omenești.
Numai Dumnezeu o putea face: adâncul smereniei.
Pr. Arsenie Boca – Se umplu măsurile și se plinesc vremile
* Conducătorii evreilor: fariseii, cărturarii, saducheii, Irod și toți din tagma lor, numiți în Apocalipsă: SINAGOGA SATANEI, sunt jidovii care L-au respins și L-au urât pe Hristos. L-au dușmănit și atunci, urzindu-i crucificarea, dar și de-a lungul veacurilor până azi.