Cărarea vieții noastre este plină de suferințe și lacrimi, de spini și pălămidă. Peste tot sunt înfipte cruci, agonie și durere. Fiecare pas este o grădină Ghetsimani, fiecare urcuș, o Golgotă, și fiecare moment, o suliță. Dacă am putea să absorbim pământul ca un burete, din el ar curge după aceea sânge și lacrimi – omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, așa va înflori, spune Psalmistul (Psalmul 102,15).
„Intră aici în biserică un om sugrumat de necazuri şi de împrejurări vitrege; tristețea îi înăbuşă sufletul; dar intrând aici, aude îndată pe profet zicând: Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce te turburi?
Iubiții mei, la un singur lucru să luăm aminte: dacă ne vom ruga și dacă ne vom liniști, și dacă vom fi onești înaintea lui Dumnezeu, vom putea face fapte mărețe, și cu sufletul nostru, chiar și în societate. Însă trebuie să fim atenți la un singur lucru, la împrăștiere!
Un lucru trebuie, această poruncă a lui Hristos este valabilă pentru noi toţi, încât grija faţă de nevoile noastre de trăi să fie atât cât e necesar și să avem toţi preocuparea cum să ne facem plăcuţi lui Dumnezeu, cum să ajungem la mântuirea sufletului nostru nemuritor.
Toată lumea cea văzută este permanent în mișcare, în agitație, în luptă. Nimeni nu cunoaște însă cauza acestor nesfârșite tulburări, care sunt opera satanei. În lumea nevăzută a gândurilor omenești tot satana lucrează și tulbură. El este stăpânitorul lumii acesteia, văzute și nevăzute.
Când, cu îndrăzneală și credință, vrei să alergi la Născătoarea de Dumnezeu pentru orice trebuință a ta, poți obține acest har dacă vei cugeta acestea:
Odinioară, mai înainte ca cineva să întreprindă ceva, dacă era om vieţuitor în lume, mai întâi se gândea, iar dacă era om duhovnicesc se gândea şi se ruga. In vremea noastră chiar şi oamenii “duhovniceşti” nu numai că nu se roagă, dar nici nu se mai gândesc. Şi mai ales acum când apar probleme serioase, aceştia fac experienţe pe lume. In toate cazurile, înainte de a acţiona, să ne întrebăm: “Oare am gândit bine la aceasta? M-am rugat pentru aceasta?”.
Doreşti, Creştine, să ţi se ierte şi cele mai mici greşale, pe care ca un om le-ai greşit fie cu urechile, fie cu ochii?
Prima patimă, mândria, sau mai bine zis egoismul, este izvorul și rădăcina tuturor patimilor. Mândria orbește mintea și izgonește luminarea lui Dumnezeu, având ca rezultat aruncarea omului în cumplite patimi, deoarece lucrează înăuntrul nostru ca o beție aducătoare de moarte ce împinge pe om în prăpastia eșecului. Mândria nu știe și nu poate să conceapă realitatea, ci trăiește în lumi false, mincinoase, construite cu închipuirea bolnavă a egoismului.
La început apare așa-numita momeală. Așa numesc ei orice gând simplu sau reprezentare a vreunui lucru sau idee care îi vine omului în minte. Momeala, ca atare, o numesc inofensivă, nemeritând nici laude, nici osândire, atâta timp cât nu provoacă în noi o atitudine sau alta față de noi.
Dacă soarele va străluci tot timpul, pe câmp totul se va veşteji, de aceea este nevoie de ploaie. Dacă va ploua tot timpul, totul va fi la pământ, de aceea este nevoie de vânt. Iar dacă vântul nu va fi de ajuns, este nevoie şi de furtună, ca să alunge toţi norii. Toate acestea omului îi sunt de folos la vremea lor, pentru că este schimbător.
De multe ori timpul se arată cel mai mare duşman al omului. Mulţi spun că nu există, că noi am împărţit şi fragmentat viaţa în zile şi ore. Insă există un ceas care nu se atârnă pe pereţi, nu se pune la mână şi nici nu curge prin filele de hârtie ale agendelor, ci păşeşte uneori tăcut, alteori zgomotos şi neglijent peste sufletele şi trupurile noastre. Calcă peste ele şi scrijeleşte cu răni adânci istoria noastră personală.