A fost o vreme când îmi dădeam multă osteneală, mă nevoiam să mă rog mult și îndelung. Într-o zi, el (n.n. părintele duhovnic Atanasie) mă înteabă:
Oare toți aceștia sunt pentru iad și nu există mântuire pentru ei? Să vedem cum înfruntă Biserica pe cei absenți. Nimeni nu este pentru iad, ci toți suntem pentru rai și, dacă vrem, îl putem dobândi. Ia aminte, fratele meu, la cele de mai jos ca să te minunezi de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dacă îi cercetăm pe oameni după starea lor exterioară. Vom vedea că unii lipsesc justificat, iar alții nejustificat.
– În problema judecării arhiereilor trebuie multă atenţie. Nu cunoaştem exact condiţiile vieţii lor. Experienţa adevereşte că pentru orice judecăm, vom fi judecaţi, şi vom cădea în chip asemănător.
Acest cin, zice Sfântul Dionisie, este rânduit să învețe. Arhanghelii sunt învățători cerești. Ce învață ei? Îi învață pe oameni cum să își rânduiască viața așa cum place lui Dumnezeu, dupa voia lui Dumnezeu.
Lumea are mulți săraci cu duhul, dar nu cum se cuvine. Și mulți care plâng, dar pentru pagube de bani sau pentru pierderea fiilor.
Minunile nu ne fac credința mai trainică, mai puternică. Viața creștină nu este un șir neîntrerupt de “waw!”, de descoperiri, de lucruri minunate, nu asta vrea Domnul să facă.
Una din cele mai scurte definiții ale credinței pe care le-am întâlnit a fost una formulata de Sfântul Anastasie Sinaitul, care a trăit în sec. VII și s-a nevoit la mănăstirea de pe Muntele Sinai. El spune: “credința este viețuire lăuntrică”.
Dumnezeu dă omului puterea să se judece singur pe sine însuși, prin judecata pe care o dă asupra altora, mai bine zis prin sentința pe care o dă asupra celor ce i-au greșit lui.
Biserica lui Hristos este cea mai mare zidire de optimism care a fost făcută pe pământ. Optimismul creștinismului nu constituie pur și simplu o teorie duhovnicească, pentru că este trăit și fundamentat.
Până când, o, prietene, fiind stăpânit de vrăjmaşul, plăcerea lui o săvârşeşti? Până când, iubitule, slujeşti patimilor trupeşti, celor aducătoare de moarte? Primeşte sfatul meu, că te face pe tine viu şi, curăţindu-ţi sufletul tău împreună cu trupul, apropie-te de Mântuitorul, Cel ce te vindecă pe tine, Care primeşte pe toţi cei ce se pocăiesc.
Când eram mai tânăr, locuiam împreună cu părintele meu. Și mi se întâmpla ca după ce mâncam noi, să mă ridic de la masă și să fur câte un posmag îndemnat de diavol, și-l mâncam fără știrea bătrânului. Deci stăruind eu așa o bucată de vreme, am fost biruit de acest obicei și nu-i mai puteam sta împotrivă. Cugetul mă mustra, dar bătrânului mi-era rușine să-i spun.
Pe cât de ușor este ca cineva să lovească în clopotul de la poartă și să-i deschideți, pe atât de ușor este pentru Dumnezeu să bată din palme și să plece boala, ispita și orice altceva. Ajunge ca noi să nu ne neliniștim, așa cum se întâmplă de obicei, să nu avem voie proprie și, mai ales să nu gândim omenește. Adică să nu fim apăsați sau absorbiți de dorința de a ne vindeca sau de a ne izbăvi ispite sau de frica de ispite și de boală sau de frământarea legată de gravitatea bolii. Să le înfruntăm pe toate acestea ca pe ceva firesc.
