– Gheronda, care este simplitatea firească?
– Simplitatea firească este cea pe care o are un copil mic. Pe copil, când face o neorânduială, îl cerţi şi el plânge. Dacă îi dai apoi o maşinuţă, uită totul. Nu cercetează să vadă de ce mai înainte l-ai certat, iar apoi i-ai dat maşinuţă, deoarece copilul lucrează cu inima, pe când cel mare lucrează cu raţiunea.
– Există şi oameni mari care au în firea lor o oarecare simplitate. Este aceasta virtute?
– Da, dar simplitatea firească, ca de altfel toate virtuţile fireşti, are nevoie de curăţire. Omul care este simplu din fire are nerăutate, bunătate etc, dar are şi vicleşugurile copilăreşti. Poate, de pildă, să nu gândească ceva rău despre aproapele său, dar dacă trebuie să aleagă între două lucruri, îl va lua pe cel mai bun pentru sine şi-l va lăsa pe cel mai rău pentru celălalt. Este ca o bucată de aur care conţine într-un procent mai mic şi alte aliaje şi de aceea trebuie să fie trecut prin topitoare, pentru a rămâne aur curat. Adică trebuie ca inima să se curăţească de orice vicleşug, de orice interes personal şi de multe alte patimi, pentru a ajunge la starea desăvârşitei simplităţi.
In dragostea cea adevărată a lui Hristos, în acea stare a simplităţii şi a curăţiei, se dezvoltă nevinovăţia copilăriei, pe care Hristos o cere de la noi când zice: „faceţi-vă ca pruncii”. In vremea noastră însă, cu cât se răspândeşte politeţea lumească, cu atâta se pierde simplitatea, bucuria adevărată şi zâmbetul firesc.
Imi amintesc de un bătrânel de la Schitul Ivironului, Părintele Pahomie. Oricât de mare ar fi fost supărarea pe care o aveai, numai ce-l vedeai, şi întristarea pleca de la sine. Iar dacă te duceai cu scopul de a-i spune multe, le uitai pe toate, îţi treceau toate. Avea nişte obraji roşii şi râdea ca un copilaş. Era un bătrân cu o faţă de copil mic. Chiar de s-ar fi prăpădit lumea, el râdea O adevărată bucurie! Nu ştia nici carte, nici muzică psaltică, în afară de „Hristos a înviat!” pe care îl cânta la Paşti. Când venea la biserica Schitului în sărbători, niciodată nu se aşeza în strană, ci întotdeauna stătea în picioare, chiar şi la privegherile de toată noaptea, şi rostea Rugăciunea lui Iisus. Avea duh de nevoinţă şi multă mărinimie. Dacă îl întrebai: „Părinte Pahomie, la ce moment se află Slujba?”, el îţi răspundea: „Psalmi, Părinţii cântă Psalmi”. El le spunea la toate Psalmi.
Acest bătrânel era foarte simplu şi plin de Har. Se slobozise de patimi şi de aceea era ca un copil fără de răutate. Dacă omul nu-şi leapădă de mic egoismul copilăresc, mândria copilărească, încăpăţânarea copilărească şi rămâne într-o stare de prunc, ajunge ca la bătrâneţe să aibă pretenţiile unui copil mic. De aceea Apostolul Pavel spune: „Nu fiţi prunci cu mintea, ci fiţi prunci cu răutatea”.
Părintele Paisie Aghioritul