Ştim cu toţii din experienţă că odată cu trecerea anilor spiritul nostru îşi pierde vivacitatea sa, iar trupul slăbeşte. Două lucruri rămân în noi neclintite: voinţa şi inima. „Omul ascuns al inimii” (I Petr. 3, 4) de care vorbeşte Apostolul rămâne viu până la sfârşit.
Mergem şi la Liturghie, aşa cum suntem, şi vrem cântarea frumoasă şi ca totul să se petreacă aşa cum se cuvine. Să nu vi se pară curios când voi spune că, chiar şi acolo, dorim să se găsească ceva încât lanţurile noastre să fie şi mai împodobite. Nu vrem ca ele să fie tăiate, ci împodobite. Nu e bine să fie cântarea şi toate lucrurile din Liturghie aşa cum trebuie? Ce poate fi mai bine decât atât? Este adevărat, dar trebuie că ştiau ceva Părinţii şi înaintea lor Apostolii.
Unii au tot ce le trebuie: slujba pe care şi-au dorit-o, suficienţi bani să trăiască o viaţă, ba chiar şi celebritate… Şi totuşi, sunt profund nefericiţi. Ce le lipseşte?
(…) Să continuăm cu un alt text: ”Am înţeles că strig către Dumnezeu, dar încă nu a sosit momentul în care să primesc răspuns. Dumnezeu răspunde tocmai atunci când trebuie. Dar cum trebuie să ne rugăm, cu căldură sau în mod simplu, de vreme ce nu trebuie să mă uit dacă am primit răspuns? Sufletul meu preferă cu căldură, pentru că simte că cere cercetările lui Dumnezeu, iar eu îmi fac probleme pentru aceasta. Îmi place cu căldură, pentru că îmi vorbeşte Dumnezeu, inima mi se încălzeşte. Nu ştiu dacă m-a cercetat cu adevărat harul sau dacă mă înşeală gândul.”
Rugăciunea este un act lăuntric al duhului nostru. Ea se poate exprima în cele mai diferite forme. Nu rareori, ci destul de des, aceasta se exprimă prin tăcerea noastră în faţa lui Dumnezeu, tăcere pentru că Dumnezeu vede toată profunzimea gândurilor noastre, toate dorinţele inimii noastre, şi nu întotdeauna suntem capabili să le exprimăm în cuvinte. Dumnezeu înţelege mişcările tainice ale inimii şi ne răspunde la ele. … Eu mă tem puţin că nu dai atenţie chiar acestui lucru spus mai sus: ca tu eşti înclinată să crezi, aşa cum o fac mulţi, că rugăciunea înseamnă doar şedere în faţa icoanelor şi rostirea formulelor rânduite (de dimineaţă şi de seară sau a psalmilor).
Trebuie să cunoaștem experiențial ce înseamnă să fii slab, dacă dorim să cunoaștem tăria lui Dumnezeu, așa cum Hristos și exemplifică, și afirmă: „Puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune” (II Corinteni 12, 9).
Atunci când, mai devreme sau mai târziu, forţele care ne permit să punem stavilă contra gândurilor pentru a ne proteja ne abandonează, avem de înfruntat trecutul nostru, mai îndepărtat sau mai recent, însă ne va fi greu să fim de acord cu faptele ce le-am făcut. Inarmându-ne cu spirit de decizie şi curaj, îi vom putea veni de hac, astfel încât nu numai eul nostru superficial ci şi cel profund să fie transformate.
Preste mine au venit mâniile Tale, înfricoşările Tale m-au turburat. (Ps. 87)
Dacă gândurile năvălesc asupră-ne şi ne opresc a ne ruga curat, trebuie să fim răbdători şi să strigăm „Doamne, miluieşte-mă!”. Prin această împotrivire activă preschimbăm, puţin câte puţin, firea omenească cea de după cădere, care face din noi fii ai celui dintâi Adam.
Începutul mântuirii tale sunt cuvintele: „Adame, unde ești?”, adică să-ți dai seama că ești pierdut în păcate și numai un Mântuitor te poate scăpa. Domnul te întreabă să-ți dai seama de starea sufletească în care te afli; să-ți dai seama că și tu esti un Adam înșelat sau o Eva înșelată de diavolul; să-ți dai seama că ești într-o prăpastie din care singur nu poți ieși. Despre Adam și Eva, Biblia ne spune că îndată după păcătuire și-au dat seama de starea lor păcătoasă și „s-au ascuns de rușine”.
Prin atingerea Sa de apa Iordanului, în care S-a botezat, Mântuitorul a sfinţit-o nu numai pe ea, ci însăşi firea apelor în general, a apelor de pretutindeni, făcând din ele un factor de purificare şi de sfinţire, prin energia divină introdusă în apa Iordanului, precum cântăm în troparul din rânduiala slujbei: „Astăzi firea apelor se sfinţeşte…”. De aceea, apa sfinţită la Bobotează posedă, într-o măsură mult mai mare, daruri şi puteri tămăduitoare şi simţitoare, decât aghiasma mici.
Cine poate înțelege raiul? Îl poate înțelege în parte cine poartă în el pe Sfântul Duh, pentru că raiul este Împărăția Duhului Sfânt, și Duhul Sfânt în cer și pe pământ este Același. Gândeam în mine însumi: „Sunt un ticălos și vrednic de toate pedepsele“, dar în loc de pedepse Domnul mi-a dat pe Duhul Sfânt. Duhul Sfânt e mai dulce decât tot ce e pământesc. Este hrana cerească, e bucuria sufletului.
Oricât de multe făgăduinţe îi sunt făcute rugăciunii creştine: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide (Matei 7, 7), totuşi nu trebuie niciodată să gândim că, dacă cerem ceva de la Domnul, neapărat trebuie să şi dobândim.
Omul, chiar şi atunci când vrea să trăiască singur viaţa cea duhovnicească, va veni în mod obligatoriu în legătură cu fraţii care trăiesc în apropiere. Avva Isaia obordează problema aceasta şi o dezleagă. Zicem că iubim pe Dumnezeu, dar uităm că Dumnezeu este prezent în tot Trupul Lui, adică în toţi cei care ne înconjoară. Existenţa oamenilor, a celor de aproape şi a celor de departe, este nedespărţită de Dumnezeu Însuşi.