Atunci când, mai devreme sau mai târziu, forţele care ne permit să punem stavilă contra gândurilor pentru a ne proteja ne abandonează, avem de înfruntat trecutul nostru, mai îndepărtat sau mai recent, însă ne va fi greu să fim de acord cu faptele ce le-am făcut. Inarmându-ne cu spirit de decizie şi curaj, îi vom putea veni de hac, astfel încât nu numai eul nostru superficial ci şi cel profund să fie transformate.
Vom vorbi despre această stare de oboseală atât exterioară cât şi interioară, a trupului ca şi a sufletului, care se instalează odată cu trecerea anilor şi evoluţia vieţii, indiferent la ce vârstă ar fi.
Deseori forţele de concentrare ale duhului nostru la rugăciune ne lipsesc. Vrem să ne rugăm, dar ne simţim prea slabi; inima noastră e sfâşiată, dar sufletul nostru ezită. Imaginaţi-vă un loc liniştit peste care bate o briză uşoară. Toată suprafaţa freamătă şi nu reflectă nici cerul nici pământul; cât despre profunzimi, ele rămân calme, neatinse de acest vânt. Noi suntem deseori ca acest lac, profunzimile noastre rămân limpezi şi liniştite, dar la suprafaţă se dezlănţuie un asemenea val, încât nu mai există nici un mijloc de a ne aduna gândurile şi sentimentele. Ce vom face atunci?
Iată acest sfat primit de la părintele meu spiritual, pentru care îi sunt profund recunoscător. El m-a sfătuit ca, înainte de a merge la culcare, să fac cinci închinăciuni -nu se pune problema să le facem în camera unde ne vom ruga sau într-una specială, ci de a ne aşeza în faţa lui Dumnezeu şi „de a ne mchina Lui în duh şi în adevăr” (In. 4, 24), din toată fiinţa noastră şi a zice „Doamne! pentru rugăciunile celor ce mă iubesc, mântuieşte-mă şi mă ocroteşte.” Apoi, îmi zicea părintele Atanasie, aşează-te pe pat, nu te împotrivi duhului tău ci aminteşte-ţi de toate persoanele ale căror chipuri apar în memoria ta, a tuturor celor care te iubesc. Noi avem, fiecare dintre noi, persoane care ne iubesc, care, aici pe pământ, cu adevărat, cu toată sinceritatea, ne vreau binele, care visează să ne vadă împliniţi, să creştem la vocaţia desăvârşită de om şi de creştin. Şi de fiecare dată când memoria noastră evocă numele şi imaginea uneia dintre aceste persoane, dăm slavă lui Dumnezeu pentru că efectiv există pe pământ sau în cer (dacă acea persoană a „adormit”) o persoană ca aceasta şi îi cerem lui Dumnezeu să o binecuvinteze pentru dragostea sa. Antrenând astfel ammtirile, fără a scormoni în memorie, lăsăm imaginile să apară liber.
Ne vor apărea atunci apropiaţii noştri, părinţii, cei pe care i-am întâlnit de curând şi care ne-au iubit cu o iubire sinceră. Apoi vor apărea, poate, sfinţii apropiaţi inimii noastre, pe care îi cinstim în mod special. Ei vor apărea într-o lumină nouă, lipsită de orice „obiectivitate”, căci ei au o relaţie personală cu noi. Nu vor face aceasta doar pentru că îi iubim, ci pentru că ne-ar fi imposibil de a face ceva dacă ei nu şi-ar întoarce faţa spre noi, dacă dragostea lor, grija lor faţă de noi nu ne-ar mişca inima… Fiecare dintre noi poate evoca pe Sfântul Ierarh Nicolae Făcătorul de minuni, Serafim de Sarov sau alţi sfinţi. Fiecare dintre noi poartă numele unui sfânt şi se găseşte legat de acest sfânt sau de această sfântă pentru totdeauna. Din momentul Botezului nostru, acest sfânt sau această sfântă se roagă pentru noi, se gândeşte la noi, ne înconjoară cu dragostea sa, cu o dragoste pe care noi rareori o mtâlnim pe pământ. In sfârşit vor apărea încă, poate, alţi sfinţi, a căror viaţă am citit-o sau am auzit vorbindu-se despre ei, a căror icoană ne-a emoţionat, care vor fi intrat în viaţa noastră şi ar fi transformat-o oarecum…
După aceasta, să adormim. Intrăm astfel în somn însoţiţi de sfinţi. Iar deasupra acestei adunări a sfinţilor este Dumnezeu cel Viu şi Maica lui Dumnezeu. Atunci se va realiza în noi cuvântul din Vechiului Testament „Eu dorm, dar inima mea veghează” (Cânt. Cânt. 5, 2), această inimă este vie. Doar conştiinţa mea se stinge, dar inima bate, în comuniunea dragostei cu lumea celor vii şi cu lumea celor morţi, pentru care nimic nu se trăieşte în afara dragostei şi în care toţi ne iubesc cu o dragoste inepuizabilă.
Aceasta este la îndemâna întregii lumi. Rostiţi: „Doamne, pentru rugăciunile celor care mă iubesc, mântuieşte-mă şi mă ocroteşte”. A ne aminti de dragostea care a făcut posibilă viaţa noastră, o putem face fără prea mari eforturi. Oricare ar fi greutăţile care apasă pe umerii noştri, oricare ar fi epuizarea noastră datorată oboselii sau bolii, oricât ar fi de împrăştiat duhul şi starea noastră nervoasă, această modalitate de a adormi e întotdeauna posibilă.
Mitropolit Antonie de Suroj, Taina vindecarii, Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2009