Ne rugăm, și înlăuntrul nostru intră Dumnezeu. Odată cu răsuflarea, intră Hristos.
Săptămâna a șasea din post este plină de evenimente și de mare densitate duhovnicească. În treacăt, ea ne aduce aminte de tradiția pustnicească a primelor veacuri creștine, pomenită în viața Cuvioasei Maria Egipteanca. La sfârșitul săptămânii, pustnicii se întorceau în obște de prin pustiile în care se nevoiseră în vremea postului, pentru împărtășirea cu Sfintele Taine și împreună-prăznuirea Sfintelor Paști. „Veniți cei de prin pustii, de prin munți și de prin peșteri, adunați-vă împreună cu noi, ținând, ca să întâmpinăm pe Împăratul și Stăpânul, că vine să mântuiască sufletele noastre” (Vineri, tripesniț).
Un drum pe care se află toate
Astăzi este Sâmbăta lui Lazăr, iar pericopa evanghelică de astăzi am auzit-o încă de mici, apoi am citit-o de multe ori. Am auzit-o și astăzi. Este caracteristic acest fragment din tropar:
– În viaţa fiecăruia dintre noi există momente de tensiune foarte mari. Cum să le depăşim?
De ce ar fi important să avem grijă de modul în care trăim în fiecare zi? De ce un om credincios sau necredincios ar trebui să aibă grijă în legătură cu felul în care trăiește, obișnuințele pe care le are, modul în care gândește sau experiențele concrete din situațiile obișnuite de viață?
Cuvântul de astăzi l-aș începe de aici: în dialogul pe care îl are Domnul Hristos cu cărturarii, cu cei pregătiți în legea veche, le spune la un moment dat: “Cuvântul Meu nu încape în voi“.
Niciodată să nu rănim, să nu jignim și să nu supărăm pe nimeni. Să nu îl facem pe celălalt să se simtă în ochii noștri lipsit, micșorat, inferior, pentru că astfel îi omorâm sufletul. Acest om se va răni, se va traumatiza și nu va putea să reușească în viață. Niciodată să nu accentuăm și să nu amintim celuilalt neputința sa, păcatul său, răutatea sa, problema sa. Ci să avem numai cuvinte de bine pentru el, însă nu laude naive.
Orice patimă se stârneşte, se arată şi creşte întotdeauna mai întâi prin gând. Lupta cu patimile porneşte, aşadar, de la lupta cu gândurile. Gândurile rele sunt ispite aduse de draci (unii Părinţi numesc de aceea gândurile „duhuri”), ca şoapte ce îndeamnă la păcat, şi-n urmă, la împătimire.
Cel care nu-și dă seama că este bolnav și că zace „în patul păcatului și al morții” este „nebun”, afirmă în continuare Sfântul Simeon Noul Teolog. Prin urmare, orice creștin care nu rămâne în Biserică pentru a fi vindecat, sau care consideră că este sănătos și nu are trebuință de medic duhovnicesc, este nebun.
„Uneori, atunci când ne facem canonul zilnic, nu suntem atenţi, în timp ce atunci când lucrăm şi facem în acelaşi timp şi rugăciunea avem mai multă atenţie. Asta se întâmplă deoarece viaţa duhovnicească se leagă foarte mult de starea psihologică a celui ce se roagă. Dacă psihologic cineva se simte bine şi lucrează, atunci poate face şi rugăciune, sau atunci când are plâns în inimă se poate ruga mai bine. (…)
Sfântul Apostol Petru nu ne spune „lăsaţi în grija lui Dumnezeu grijile voastre cele mari, ci „toată grija”. Cel ce pe toate le poate este în stare să săvârşească, deopotrivă, lucruri mari şi lucruri mici Domnul, Cel ce ne-a izbăvit de cele mai grele suferinţe şi de cele mai mari păcate, poate purta, pentru noi, orice povară.
Cum am putea începe pocăinţa dacă în lume nu am ştiut nici măcar că ea este necesară?
Avva Isaac spune că, atunci când omul se smerește din suflet, el este înfășurat de harul lui Dumnezeu.
Fraţii mei, nu există oameni mai fericiţi decât cei care moştenesc Împărăţia cerurilor. Şi nu există oameni mai nefericiţi decât cei care o pierd. Dacă cel care este surghiunit de pe pământul ţării sale are parte de compasiunea tuturor, iar cel care pierde moştenirea pământească este considerat vrednic de milă de toţi, cu cât mai amar ar trebui să plângem pentru cel care este alungat din ţara cerească, pentru cel care pierde bunătăţile nestricăcioase ale Raiului, pentru cel care se duce în gheena fără de sfârşit.