Iubite frate! Îmi spui că adeseori cazi, în pofida strădaniilor tale de a trăi cu bună rânduială şi de a nu-L jigni pe Domnul cu păcatele de voie şi fără voie, şi că tu, simţind în tine un noian al răului, te deznădăjduieşti de mântuirea ta, de miluirea ta la Înfricoşătoarea Judecată dumnezeiască.
Dacă aţi fi fost întotdeauna sănătos, mulţumit de toate, liniştit şi bucuros, atunci, cine ştie, poate că şi voi, ca şi alţi oameni, v-aţi fi abătut spre o trăire împrăştiată şi aţi fi dus o viaţă după gustul acestui veac.
Nepăsarea este un duşman viclean şi înfricoşător al vieţii noastre. De multe ori am fost îndreptăţit să consider nepăsarea drept vrăjmaşul cel mai neînduplecat al nostru. Grija Stareţului de a ne feri de ea şi profunda lui experienţă în ce priveşte vicleniile şi modurile încâlcite prin care ea zăpăceşte şi îşi încurcă victimele, ne impune să spunem ceva şi despre acest duşman al nostru.
În limbajul Părinţilor, ea se numeşte acedie, dar şi nepăsare şi trândăvie, care toate înseamnă acelaşi lucru, adică moarte sufletească.
Rugăciunea este însăşi înfăţişarea (prezenţa) raţiunii (minţii) mele înaintea Lui Dumnezeu, fiindcă, chiar dacă trupul meu este prezent, adevărata mea existenţă este reprezentată de mintea-raţiunea mea. Ea trebuie să se înfăţişeze înaintea Lui Dumnezeu, de vreme ce El este Cel care mă însufleţeşte. Marea problemă este dacă va putea să se smerească şi să se înfăţişeze înaintea Lui Dumnezeu.
Ceea ce este mai înfricoșător astăzi este faptul că omul nu crede că are nevoie să se pocăiască. A devenit, din nefericire, nesimțit duhovnicește. Nu mai are simțirea cea bună și neliniștea. Uneori nici măcar nu bănuiește că trebuie să se pocăiască neîncetat. Această nesimțire grosolană este o cursă primejdioasă care duce la nepocăință, la autarhie, la comparația mereu cu cei mai răi, la un fariseism bolnav.
Nu trebuie să uităm că îndumnezeirea firii omeneşti prin actul întrupării Cuvântului nicicum nu exclude prezenţa „momentului” energetic în îndumnezeirea firii omeneşti a lui Hristos. Acest al doilea „moment” este deosebit de important, pentru că el ne arată că pilda lui Hristos (Io. 13:15) este cu putinţă de înfăptuit şi, ca atare, se arată ca o îndatorire de neocolit tuturor. Dacă în înţelegerea noastră despre Hristos-omul punem accentul pe „deosebirea radicală” între El şi noi, prin aceasta introducem o schimbare în întreaga noastră antropologie.
Gheronda, rugăciunea inimi înlătură fiecare gând, dacă-ți faci semnul Sfintei Cruci și spui rugăciunea aceasta din tot sufletul? Le risipește pe toate?
De aceea şi tu, frate, dacă ai căzut din pricina necazurilor sau a slăbiciunii, nu te lăsa înşelat spunându-ţi: am mai căzut şi altă dată, mai cad şi acum, ce înseamnă un păcat mai mult?
Astăzi aș vrea să încep o discuție pe tema: ce îi veți spune unui copil care vă întreabă: cum trebuie să mă rog? ce trebuie să fac?
Gândurile rele să plece imediat din mintea noastră pentru că, atunci când rămân pe loc, ne ard, ca şi cum am ţine cărbuni pe mâini.
Smerenia are mare putere și topește pe diavolul. Este cel mai puternic șoc pentru diavol. Acolo unde există smerenie, diavolul nu are loc. Și acolo unde nu există diavol, e firesc să nu existe ispite. Odată un pustnic a silit pe aghiuță să spună: „Sfinte Dumnezeule…”. A spus aghiuță: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte”, dar nu spunea „miluiește-ne pe noi”. Spune: „miluiește-ne pe noi”. Nimic. Dacă ar fi spus, ar fi devenit înger. Toate le spune aghiuță, dar pe „miluiește-mă” nu-l spune, pentru că trebuie smerenie. „Miluiește-mă” are smerenie și sufletul ce îl rostește primește mila cea mare a lui Dumnezeu.
Athos, 28 iulie/ 10 August 1934
Preaiubite, întru Hristos părintele meu și frate, părinte Dimitrie, Binecuvintează!
În Muntele Athos, atunci când eram încă începător, un călugăr bătrân mi-a spus, într-o zi, ceva remarcabil în ceea ce privește lucrările cele mai smerite: „Niciun lucru nu înjosește valoarea persoanei umane. Dar păcatul degradează viața divină în noi”. Îndeletnicirile care nu pot să devină o patimă se potrivesc cel mai bine cu viața duhovnicească. Dacă sunt bucătar, pregătesc hrana, rugându-mă pentru cei pe care Domnul nostru îi iubește. Nu există patimă. În același timp, această ascultare are o mare valoare, pentru că îmi permite să slujesc oamenii pe care îi iubește Hristos. Se poate trăi foarte frumos cu o astfel de atitudine.
Tu mi-ai dat porunca de a iubi, iar eu o primesc cu întreaga mea ființă; dar iată că nu aflu în mine puterea unei asemenea iubiri… Tu ești Iubire; vino dară Însuți și sălășluiește întru mine toate câte ne-ai poruncit, căci porunca Ta mă covârșește. Neputințează mintea-mi a Te cuprinde. Duhul meu nu poate pătrunde tainele vieții Tale… Voiesc întru toate a face voia Ta, dar zilele mele se scurg în contradicții fără ieșire. Mă înspăimânt că Te-aș putea pierde pentru relele gânduri din inima mea; iar spaima aceasta mă răstignește … Vino dară și mă mântuiește, pe carele mă afund, precum ai mântuit pe Petru care îndrăznise să te întâmpine pe valurile mării” (cf. Mt. 28-31)
