Părintele Sofian Boghiu (n. 7 octombrie 1912, Cuconeștii Vechi, județul Bălți; d. 14 septembrie 2002, Mănăstirea Antim) a fost un mare duhovnic ortodox și pictor bisericesc român.
Iată ce spunea un alt mare părinte duhovnicesc, Arhimandritul Ioanichie Balan, în 1997, despre părintele Sofian:
Supărarea vine din autoapreciere, datorită căreia oamenii socotesc și simt că merită multe; de aceea, când cineva îndrăznește să nu le acorde cele cuvenite, se enervează și pun la cale răzbunarea. Bine faceți că nu îngăduiți aceste sentimente, dar nu este bine că le lăsați uneori să zăbovească mult timp în voi. În câteva zile vrăjmașul stârnește în voi furtuna răzbunării.
Străduiți-vă să faceți astfel încât, nici o clipă nelăsând să treacă, să vă apucați și să vă nimiciți autoaprecierea.
Cumpătarea este o virtute de mare valoare morală. Ea este o abţinere nu de la cele interzise ci de la cele permise, facându-se deci în scopul îndreptării. Abţinerea de la cele interzise nu este cumpătare, ci este respect faţă de lege…
Cumpătarea este un ghid de îndreptare, alcătuit spre eliberarea de patimile care au robit trupul, spre liniştirea instinctelor şi a impulsurilor păcătoase, spre curăţirea minţii şi pacificarea inimii. Cumpătarea îl împodobeşte pe cel ce o cultivă cu toate bunurile decenţei, si ale modestiei şi îmbracă caracterul său cu Strălucitoarea aură a harului ei…
„Fii smerit, fă ascultare, supune-te şi te vei mântui”, spune Preacuviosul Varsanufie. Şi nu cârti niciodată: „Ce este aceasta şi la ce foloseşte?” etc.
Dar fii smerit şi supus, mai ales faţă de avva al tău, care se roagă lui Dumnezeu pentru tine şi căruia îi este încredinţată mântuirea sufletului tău. Cine doreşte să fie ucenicul lui Hristos, acela nu are nici o putere asupra sa şi nu poate să facă nimic de la sine”, spune acelaşi povăţuitor. Fiindcă cine face ceva după cugetul său nu este bineplăcut lui Dumnezeu, chiar dacă pare a fi bine. Dacă cineva cunoaşte cele necesare pentru sufletul său mai bine decât avva, atunci de ce se mai numeşte ucenicul aceluia?
Cu toţii, să luăm aminte că trebuie să ajutăm la oprirea acestei crime. Când cineva se afla într-o asemenea situaţie şi are de gând să facă avort, pe loc să luăm o poziţie dură, dar şi sfătuitoare.
De obicei, femeia care face avort nu vede şi nu ştie ce s-a întâmplat din punct de vedere medical în trupul ei. La cea mai mică dificultate – este şi la modă – merge la medic şi face avort de parcă ar trebui să lepede un câine sau un pisoi. Să o convingem să-şi schimbe părerea, să o povăţuim, spunându-i că este cea mai mare crimă.
Într-una din ultimele predici pe care le-a ţinut, ieromonahul Serafim a spus simplu şi cu voce scăzută ceea ce spusese şi înainte de nenumărate ori: Fiţi buni unii cu alţii. Zâmbiţi şi fiţi veseli. Purtaţi-vă sarcinile unii altora de dragul lui Hristos. (…)
În aceste predici am văzut o inimă atât de caldă şi iubitoare cum nu cred că veţi întâlni undeva în această lume rece, respectiv o minte neîntinată şi pătrunzătoare care nu şi-a tras seva din această lume întunecată, ci din har. Nevoiţi-vă un pic mai mult, ne îndemna el. Purtaţi-vă crucile fără să cârtiţi.
Sunt oameni, şi chiar oameni mari, care atunci când se iveşte o nedumerire, nu se întorc spre Domnul; or atunci trebuie să spună deschis: „Doamne, sunt un om păcătos şi nu înţeleg ce trebuie să fac, dar Tu, Milostive, luminează-mi înţelegerea cum şi ce trebuie să fac!”
Domnul Cel Milostiv nu vrea ca sufletul nostru să se cufunde în zăpăceala care vine de la vrăjmaşul şi ne insuflă ce trebuie să facem şi ce nu trebuie să facem.
Nu se cuvine creştinilor să spună sau să facă glume, ghiduşii şi să râdă!
Întâi, fiindcă glumele sunt o risipire a unirii şi a rugăciunii minţii; precum adeverează Marele Vasile zicând: „Nici la cuvintele şăgalnicilor şi ale oamenilor pricinuitori de râsuri, care au obicei mai ales a dezlega puterea firii sufletului, să nu luăm aminte” (Epistola 1), pentru că ele sunt o ameţeală şi schimbare a aşezării gândurilor şi o surpare şi cădere din partea cea mai de sus, nepătimaşă şi stăpânitoare a sufletului, în partea cea mai de jos, pătimaşă şi robită.
– Spuneaţi mai devreme că cel mai mare rău astăzi este că omul nu se mai poate ruga, că rămâne despărţit de Dumnezeu.
– Acesta e lucrul cel mai grav pe care-l facem. Omul, încărcat de la televizor, nu se mai poate ruga; împrăştiat fiind, nu se mai poate ruga, pierde lucrul cel mai sfânt.Şi spune Mântuitorul: „Rugaţi-vă neîncetat!”
Citiţi Sfânta Evanghelie, pătrundeţi-vă de duhul ei, faceţi din ea rânduiala vieţii voastre. Abordaţi orice lucrare şi orice problemă a vieţii în duhul învăţăturii Evangheliei. Aceasta este singura lumină a vieţii noastre. Printre alte învăţături şi porunci, citim în Evanghelie cum a vorbit Hristos pe scurt despre trebuinţa smereniei şi cum le-a arătat aceasta ucenicilor chiar înaintea patimilor Sale.
Fără smerenie nu poţi fi ucenic al lui Hristos. Fără smerenie inima omului nu primeşte şi nu-şi însuşeşte învăţătura lui Hristos.
Creștinul trebuie să-şi preţuiască mântuirea sufletului ca fiind cea mai importantă, chiar unica ţintă pentru el, iar toate celelalte sunt doar mijloace spre această ţintă. Toate faptele acestei lumi, oricât ni s-ar părea de importante şi de mari, nu sunt în fond decât fapte mici, căci cea dintâi şi cea mai însemnată din toate faptele trebuie să fie fapta mântuirii noastre.
Mântuirea veşnică e atât de necesară, încât fară ea totul e nimic. E cu totul lipsit de minte acela ce se îngrijeşte mai mult de cele ce nu servesc spre mântuirea lui.
Trebuie să fii pe deplin conștient că scopul vieții umane este acela de a dobândi o așa stare încât să fii atât de golit de tine însuți încât harul Duhului Sfânt să se poată manifesta înlăuntrul tău sub forma bucuriei, sub forma unei disponibilități lăuntrice care te face gata să te încredințezi în chip desăvârșit Tatălui ceresc, să te încredințezi purtării Sale de grijă și în același timp să-i slujești aproapelui în mod spontan, cu bucurie, să-l accepți așa cum este și să-l iubești, orice neputințe ar avea, și, mai ales, să-l iubești în ciuda tuturor necazurilor pe care ți le-ar putea provoca.
Arhimandrit Placide Deseille
Iubește-mă așa cum ești tu, deschideți inima prin pocăință! – Cuvânt duhovnicesc al Mitropolitului Antonie de Suroj.
Poate fi Dumnezeu slujit cu indiferenţă?
Aceasta nu este atitudinea pe care o avem faţă de prietenii, părinţii sau cei pe care îi iubim. Într-adevăr, uneori sau poate întotdeauna am face orice de dragul lor; asta înseamnă oare că i-am uitat în inimile noastre şi gândurile nu se îndreaptă către ei?
Desigur nu! Se poate ca doar Dumnezeu să Se bucure de privilegiul de a fi slujit fără a primi vreodată o privire de la noi, fără ca inimile noastre să devină fierbinţi şi iubitoare la auzul numelui Său? Poate fi numai Dumnezeu slujit cu indiferenţă?
– Care este locul pe care televiziunea si internetul trebuie să-l ocupe în viaţa creştinului?
– Poporul român a trăit adânc creştinismul ortodox, a dus o viaţă modestă, simplă. Or, toate lucrurile acestea venite din Occident sunt strict trupeşti, făcute pentru trup – nu pentru înţelegerea bună a trupului, ci pentru trupul păcătos şi pătimaş. De acolo au venit încoace toate înnoirile acestea tehnice, care s-au făcut şi se fac.
Nu te întrista dacă ceva din ceea ce se săvârşeşte în lume nu se face după dorinţa ta.
E cu neputinţă ca toate să se săvârşească după gândul tău şi după cum tu voieşti, căci nu toate dorinţele tale sunt bune şi nu toată implinirea lor este cu folos.
S-a împlinit ceva după dorirea şi voia ta – bine; nu s-a împlinit – lasă-l voii lui Dumnezeu. De s-a împlinit vreun lucru aşa după cum tu însuţi l-ai dorit, fii mulţumitor; dacă nu s-a făcut aşa, nu te mâhni, căci nimic nu este veşnic aici, şi orişice lucru este pentru scurtă vreme în această lume.
Atunci când preotul tămâiază în biserică, vine harul tămâii căruia trebuie să i te pleci, ca să te smereşti.
Deci nu la slujitorul din biserică te smereşti.
Nu, nu te smereşti lui. Sigur, slujitorul atunci e îndumnezeit. Fie el cât de păcătos, e îndumnezeit, pentru că vine cu harul acela… Ce zice preotul când tămâiază? „Tămâie Ţi-aducem Ţie, Hristoase, întru miros de bună mireasmă duhovnicească”…