După cum, de altfel, a spus-o şi Nietzsche, nu are importanţă viaţa veşnică [în sine], ci faptul ca eu să fiu viu, veşnic. Sau altfel spus: nu mă interesează supravieţuirea [singulară] în veşnicie a vreunei părţi a fiinţei mele, a sufletului, de pildă. Asta nu este tocmai similar cu a avea existenţă veşnică, că voi putea să mă bucur, să iubesc, să mă desfăt sufleteşte şi trupeşte de ceilalţi…
Faptul acesta, anume că esenţa omului nu este doar sufletul, constituie de altfel şi revoluţia umanistă pe care o aduce creştinismul. Înainte de creştinism, Platon considera trupul drept mormânt al sufletului, iar Socrate se bucura înainte de a muri pentru că, zicea el, sufletul lui urma să se elibereze din închisoarea trupului…
În antiteză, aşadar, cu această viziune, în creştinism, încă din primul veac, noţiunea de ”chip al lui Dumnezeu” se aplica şi trupului, fiind considerat de aceeaşi valoare ontologică cu sufletul. Creştinismul a vorbit despre om ca ”întreg”, adoptând cea dintâi abordare holistică a omului. Deşi noţiunea biblică de ”suflet” înseamnă, într-adevăr, ”întregul”, adică deopotrivă trupul şi ceea ce numim astăzi ”suflet”, în tot Occidentul, datorită lui Augustin, a fost foarte dificil să fie percepută această dimensiune. În Occident a predominat acel cogito ergo sum, iar nu cunoscutul iubesc, deci exist, specific spiritualităţii răsăritene.
Omul se va mântui aşa cum este: întreg, cu sufletul şi trupul. Acesta este şi motivul, de altfel, pentru care primii creştini stârniseră furia filosofilor, care îi caracterizau pe creştini ca fiind ”materialişti”. Şi într-adevăr asta e creştinismul: un sfânt materialism. Nu are nimic metafizic în el: trupul este important într-o aşa mare măsură, încât merită să învie şi el. Pentru că, dacă nu învie trupul, fie nu a fost făcut de Dumnezeu, fie Dumnezeu nu este ”suficient de Dumnezeu” ca să îl poată mântui…
Cum se va întâmpla asta? Odată cu moartea, se destramă ceea ce suntem: trupul, ca structură „grea”, se descompune, sufletul, ca structură fină şi matrice a trupului, se menţine pentru că doar aşa, prin Dumnezeu, omul însuşi poate fi ”recreat”; aceasta este ceea ce numim Învierea Morţilor. Acest lucru ni l-a arătat Hristos Însuşi prin ceea ce sărbătorim astăzi, adică Învierea Lui, anume că El are două firi: firea umană, care a trăit moartea reală, şi firea dumnezeiască, care dă viaţă, şi astfel Dumnezeu Se face Ipostas al fiinţei materialnice, care devine astfel nestricăcioasă.
Fără îndoială, va avea loc Învierea tuturor – problema este dacă acest lucru va însemna pentru noi şi participarea la Dumnezeu, adică ceea ce numim Rai, darul cel mai mare cu putinţă, sau va fi o simplă cunoaştere a lui Dumnezeu fără participare, stare pe care o numim iad. Şi, desigur, nu Dumnezeu este Cel Care osândeşte, ci omul este cel care optează pentru această extremă iubire de sine care este iadul. Toate acestea nu sunt deloc simple teorii. Credinciosul dobândeşte plinătatea harului văzând frumuseţea şi certitudinea de dincolo de moarte. Pentru că creştinismul, dincolo de acest sfânt materialism, este şi empirism, trăire…
Prin ”Biserică Sobornicească şi Apostolească” numim întregul Bisericilor creştine autocefale şi autonome care sunt administrate în mod colectiv în Sinoade, Biserici care au acceptat conţinutul deciziilor celor prime şapte Sinoade Ecumenice şi rămân în deplină comuniune între ele. Ca punct de plecare al lor Îl au pe Iisus Hristos şi pe Apostoli, prin continua succesiune apostolică. Astăzi, numărul total al ortodocşilor se ridică la aproape 300 de milioane. Termenii de ”ortodox” şi ”ortodoxie” sunt folosiţi în mod tradiţional în lumea creştină elinofonă pentru a denumi comunităţile sau indivizii care au ţinut adevărata credinţă, în contrast cu aceia care au fost declaraţi eretici.
Omul se va mântui aşa cum este acum, adică întreg – cu sufletul şi cu trupul.
Protoprezbiter Nikolaos Loudovikos
/pemptousia.ro/