1. „Stinsu‑s‑au iscodind iscodiri”. Adică a pierit toată credinţa, toată simplitatea atunci când iscodeşti toate şi toate pricinile.
2. Singura noastră salvare este să ne întoarcem la simplitatea noastră, la prostimea noastră, ca să nu mai iscodim cu mintea toate şi să ne pierdem credinţa.
Nu te întrista din pricina singurătăţii pe care o ai de îndurat acolo unde trăieşti. Dacă, aşa cum scrii, te simţi ca în pustie, să ştii că foarte mulţi tocmai în pustie s-au mântuit. Dar toţi aceşti pustnici ai lui Dumnezeu s-au înălţat până în preaînalta tovărăşie a lui Dumnezeu şi a îngerilor lui Dumnezeu. Altfel n-ar fi putut îndura pustia. Au fost unii dintre ei care timp de cincizeci de ani n-au văzut faţă omenească, şi totuşi nu spuneau: „Suntem singuri! Ne plictisim!”. Căci Dumnezeu era cu ei şi ei erau cu Dumnezeu.
– Dacă slăbește credința ce putem face?
– Dacă ești într-o stare de recrudescență interioară, sigur slăbește credința. Să nu slăbească! Chiar și la sfinți se constată o viață de oscilație, o ridicare și o coborâre. Pentru că, te mai părăsește harul, ca să nu te mândrești, să nu spui: “Ia uite eu unde am ajuns!” Te mai părăsește harul ca să te smerești. Dar nu trebuie să-ți pierzi credința. Tu trebuie să fii mereu prezent. Că nu rezolvi atât de mult prin rugăciunea care o faci, ci prin harul lui Dumnezeu, că tu vrei cu orice chip ajutorul lui Dumnezeu.
Slavă Domnului că ne iubeşte atât de mult şi că ne iartă păcatele şi prin Duhul Sfânt ne descoperă tainele Lui.
Pentru mândrie se pierde harul şi, împreună cu el, iubirea de Dumnezeu şi îndrăzneala în rugăciune; şi atunci, sufletul e chinuit de gândurile cele rele şi nu înţelege că trebuie să se smerească şi trebuie să iubească pe vrăjmaşi, fiindcă altfel nu poate să placă lui Dumnezeu.
– Ce sa facem să scăpăm de împietrirea inimii?
– Astea sunt lucruri care nu depind de un ajutor din afară. Astea depind de tine. Eu v-am dat o soluție. Nu să vă mângâiați cu faptul că le auziți. V-am dat un sfat: să fiți veseli.
– La inima asta cum ajungem?
Oare să ne rugăm numai când ne ispiteşte satana? Să ne rugăm fără să ne ispitească! Dar dacă ne ispiteşte şi Dumnezeu îi dă voie, este un prilej în plus să nu mă stăpânească fiara asta nenorocită.
Avem nevoie de o stare de prezenţă continuă, căci harul lui Dumnezeu ne ajută. Că nu putem fără harul lui Dumnezeu să ne mântuim. Este cu neputinţă să te mântuieşti, oricât ai fi de nevoitor, numai cu faptele tale, fără harul lui Dumnezeu.
Un ultim mod în care ne putem ruga ţine de utilizarea, mai mult sau mai puţin continuă, a rugăciunii rostite cu vocea, care serveşte ca un cadru sau ca un baston de-a lungul zilei şi vieţii noastre.
Mă gândesc aici la ceva care este întrebuinţat mai ales de ortodocşi. Este ceea ce noi numim „Rugăciunea lui Iisus”, o rugăciune centrată pe numele lui Iisus. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.” Această rugăciune este folosită de călugări şi de maici, dar şi de laici.
Mai deunăzi stăteam de vorbă cu un funcţionar şi-mi exprimam regretul că atâţia dintre intelectualii oraşului nostru strălucesc prin absenţa lor de la liturghia duminicală. Omul s-a simţit dator să dea o explicaţie şi iată ce mi-a răspuns: „Apoi, domnule părinte, doar nu vei pretinde ca noi intelectualii să credem la fel cu prostimea. Ţăranii pot lua de bune toate câte li se spune în Evanghelie despre Hristos, despre minuni. Dar noi… ăştia cu ştiinţă de carte, nu le putem crede pe toate”. Interlocutorul meu vroia, cu alte cuvinte, să spună că credinţa ar fi apanajul minţilor reduse, simpliste, primitive.
Să nu zici niciodată: „De ce mi s-a întâmplat mie asta?” Sau când vezi pe cineva cu cangrenă sau cancer sau orb, să nu te întrebi „De ce li s-a întâmplat lor asta?” Ci roagă-L pe Dumnezeu să-ți dea să vezi de partea cealaltă a râului (vieții de aici- n.ed.). Atunci vei vedea cu îngerii cum sunt lucrurile de fapt: toate se fac conform planului lui Dumnezeu. Toate!
Cel ce are rîvnă, dar fără cunoștință, rătăcește în gândurile și lucrările sale; închipuindu-și că lucrează pentru slava lui Dumnezeu, calcă legea iubirii pentru aproapele. Fierbând în zelul său, făptuiește cele potrivnice poruncilor legii și voii dumnezeiești. Făptuiește răul ca să se întâmple ceea ce crede el a fi binele. Râvna lui e ca focul ce distruge și nimicește. Prăpădul merge înaintea lui, iar pustiirea îi vine pe urmă. Se roagă la Dumnezeu să arunce foc din cer, ca să-i înghită pe toți cei ce nu-i împărtășesc principiile și convingerile.
De ce ziua de odihnă vine după şase zile de muncă? Pentru ca să nu uităm niciodată că, după ostenelile acestei vieţi, va veni ziua veşnicei odihne.
Căci, după cuvântul Apostolului: „Drept aceea s-a lăsat altă sărbătoare de odihnă poporului lui Dumnezeu” (Evrei 4, 9). Dar duminica semnifică ziua învierii obşteşti, după care va veni o zi de odihnă pentru toţi cei ce au lucrat binele în această viaţă, întru Hristos Iisus.
Hristos a zis: „Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 19)
Ortodoxia presupune răbdare din partea noastră. Slujbele necesită răbdare – ele durează o perioadă destul de îndelungată de timp și fără răbdare mintea ta nu se va opri din întrebări. Catehumenatul poate dura destul timp. Nu poți grăbi procesul de asimilare al atâtor învățături care constituie stilul de viață ortodox. Numai în timp se pot schimba lucrurile.
Ca să ne minunăm unul de altul, ca să ne reândrăgostim unul de altul de-a lungul vieții noastre, ce-ar trebuie să facă oamenii?
Oamenii ar trebui să se căsătorească, în primul rând, după legea lui Dumnezeu și nu după legea omenească. Legea lui Dumnezeu este iubirea, dragostea de Dumnezeu, este o putere care se dă omului.
Rugăciunea este fiica poruncilor Evangheliei, dar ea este de asemenea, după părerea generală a Sfinţilor Părinţi, mama tuturor virtuţilor prin unirea minţii omului cu Duhul Domnului. Virtuţile care provoacă rugăciunea diferă de cele ce izvorăsc din ea: primele cresc din suflet şi sunt psihice; ultimele sunt duhovniceşti. Rugăciunea este mai înainte de toate împlinirea primei şi celei mai importante dintre cele două porunci în care se cuprind Legea, Proorocii şi Evanghelia (Cf. Matei 22, 37-40). Îi este cu neputinţă omului să se îndrepte cu tot gândul său, cu toată puterea sa şi cu toată fiinţa sa spre Dumnezeu, dacă lucrarea aceasta n-o face rugăciunea care înviază morţii şi-i readuce la viaţă prin lucrarea harului.
Cel mândru nu umblă în căi simple şi drepte, ci în căi strâmbe, pline de spini şi tâlhari. „Certat-ai pe cei mândri: blestemaţi sunt cei ce se abat de la poruncile Tale” (Psalm 118, 21).
Mândria e rătăcire nebună şi cea mai mare călcare de lege, iar îngâmfarea se naşte din necunoaşterea propriei neputinţe. Prin nimic altceva nu se cade şi nu se greşeşte, precum prin mândrie; nici îndreptarea inimii nu se face decât prin smerenie şi simplitate. Oricând şi oriunde s-a întâmplat căderea, înaintea acesteia a stat mândria.
Zicea bătrânul către fiii săi duhovniceşti:
– O, ce nebunie fără leac este a jura în faţa altarului lui Hristos şi în faţa a toată lumea că vei trăi toată viaţa ta numai în ascultare desăvârşită, în răbdare, în înfrânare de băuturi şi de orice pofte şi îndulciri trupeşti. Şi vai! În urma jurământului din aceeaşi zi, începi a căuta să refuzi supunerea, să calci în picioare jurământul sfânt şi să te întorci cu îndrăzneală la cele dintâi.
Să știți că ispitele și încercările asupra Omului au fost în toate vremurile… Acuma, însă, este o amploare a răutăților, din cauza tehnicii pe care o avem noi la dispoziție și pe care nu știm să o folosim… Este lipsa noastră de rațiune și de stăpânire… Tehnica este bună, frumoasă si ademenitoare, dar, folosită așa cum fac mulți dintre noi, provoacă un mare rău. Uitați-vă voi la războaie, incendii sau accidente! Când vii tu cu toată dezgolirea aceasta și toată mizeria omului, atunci se ajunge la sminteală. Și e vai de cel la care vine sminteala, asta să știți.