Dumnezeu este pe pământ, Dumnezeu între oameni nu prin foc şi prin trâmbiţă şi prin munte fumegând sau prin nor şi prin vijelie care înfricoşa sufletele celor ce ascultau pe legiuitori, ci prin trupul nostru şi vorbind blând celor de acelaşi neam. Dumnezeu în trup; nu din lucrări delimitate, ca la prooroci, ci avându-Şi omenitatea articulată şi unită cu Sine Însuşi şi întorcând la Sine prin trupul înrudit cu noi toată omenitatea.
Când Harul lucrează în sufletul celui ce se roagă, atunci îl inundă dragostea lui Dumnezeu, încât nu mai poate suferi ceea ce simte.
Apoi, dragostea aceasta se răsfrânge asupra lumii şi a omului, pe care-l iubeşte atât de mult, încât cere să ia el asupra sa toată durerea şi nefericirea omenească pentru a-i slobozi pe ceilalţi. Şi, în general, pătimeşte împreună pentru orice întristare şi mâhnire, chiar şi pentru cele ale animalelor necuvântătoare, plângând atunci când înţelege că ele suferă.
Mântuitorul îl îndeamnă pe om să nu-şi facă griji pentru hrana sa, nici pentru băutură, nici pentru îmbrăcăminte, aceasta fiind o grijă de căpetenie a închinătorilor la idoli, iar nu a ucenicilor Săi. Nu se cuvine copiilor lui Dumnezeu, oameni fiind, să aibă aceleaşi griji ca animalele. Dumnezeu, gazda noastră în această lume, ştie ce ne trebuie, poartă El grijă de nevoile noastre. Ori poate îşi închipuie cineva că Dumnezeu nu-şi cinsteşte pe oaspeţii Săi nici cât o gazdă de-a noastră? Doamne fereşte!
Vrei să fie țara ta mai frumoasă și mai binecuvantată și Ortodoxia mai tare?
Schimbă-ți viața ta, eu să mi-o schimb pe a mea, și toți la un loc, într-o frăție și o credință să cântăm lui Dumnezeu și să-L slăvim. (Arhim. Ioanichie Bălan)
Beţia este mama desfrânării, din care se nasc toate urgiile, cum spune Sfântul Apostol Pavel…
– Cum trebuie combătută patima beţiei din sânul credincioşilor şi care sunt urmările cele mai grave ale acestui greu păcat?
– Părinte, foarte multe dintre sfaturile duhovnicești sunt pentru monahi. Dar eu aș vrea să vă întreb cum putem trăi noi duhovnicește în lume fiind căsătoriți…
– Dumnezeu nu face nici o deosebire între monahi și mireni, și, în calendarul nostru, sunt mai mulți sfinți mireni decât călugări, mult mai mulți. Adică soț, soție, copii în familie. Or, rugăciunea de care vorbește Dumnezeu, asta în duh și-n adevăr, se poate face chiar mai bine pe ascuns, în familie, decât în public, în mănăstire.
De ce a iubit Dumnezeu lumea? Pentru nici un alt motiv decât acela că este bun. (din Omilia a 27-a la Evanghelia după Ioan).
Se întâmplă ca Dumnezeu să ne facă bine, nu pentru că I s-a făcut bine de către noi, ci pentru că nu are nevoie de nimic, făcând bine neamului omenesc din bunătate (din Omilia a 6-a la Epistola I către Tesaloniceni).
1. Dacă nu putem fi buni, să încercăm să fim măcar politicoși.
2. Nimeni să nu silească pe aproapele său, nici măcar pentru a-i face bine.
3. Împrejurările sunt mai întotdeauna grele. Împrejurările nu pot fi scuză decât pentru ratați.
4. Prieten se numește omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement circumstanțial de timp sau de loc sau de mod.
Lumea de astăzi nici nu vrea să audă că desfrânarea este un păcat. Iar pentru a „intra în Europa” trebuie să ne aliniem la standardul lor de viaţă.
Nu intrarea în Europa este cauza pentru decadenţa aceasta morală, ci stricăciunea generală pe care o urmăresc ei cu popoarele.
Ei ştiu că, luând bunul moral al unui popor, îl poţi stăpâni, îl poţi manevra cum vrei. De aceea încearcă să înlăture morala creştină, fiindcă creştinismul biruie toate forţele, este singura forţă din popor care rezistă tuturor încercărilor diavoleşti.
A venit unul la mine şi-mi spunea despre necazurile cu soţia lui. Îi zic, deci:
– Eşti un om atât de neghiob…
– Ce spun eu acum sunt neghiobii?
– Mari nerozii, zic. Soţia ta te iubeşte mult.
Este imposibil ca cineva să-L cunoască pe Dumnezeu şi să nu-L iubească. Primul rod al cunoaşterii Lui Dumnezeu este dragostea de Dumnezeu. Ceea ce trăieşte cel care îl cunoaşte pe Dumnezeu are simţămîntul că în primul rînd Dumnezeu l-a iubit pe el, şi cînd ne uităm în spate la viaţa noastră trecută, ne luminează harul şi vedem de nenumărate ori că Dumnezeu a fost cu noi, în timp ce noi nu ne aminteam de fel de El…”.
Să ne sârguim, fraţii mei iubiţi, să găsim pe Hristos şi să-L vedem, să vedem cum sunt frumuseţea şi farmecul Lui, fiindcă pe mulţi oameni îi vedem răbdând, pentru pofta unor lucruri vremelnice, osteneli şi chinuri multe, şi făcând călătorii lungi, ba chiar dispreţuind până şi femeile şi copiii, şi orice altă slavă şi desfătare, şi nepreferând nimic altceva decât voia proprie, ca nu cumva să nu-şi atingă scopul lor.
Şi totuşi, dincolo, dacă ne mântuim, nu va mai fi durere şi suferinţă, nu?
Nu va mai fi, pentru că nu va mai fi această lume. Pentru că această lume va fi mântuită, va fi ridicată la modul de existenţă care a fost gândit de Dumnezeu de la început. Pentru că omul a ales să lucreze mântuirea, pentru că omul se va mântui, şi făptura se va mântui şi Dumnezeu va schimba această lume, aşa cum a făgăduit – pentru că ea e făcută din nimic, are un început şi va avea un sfârşit. Dar e sfârşitul unui mod de a fi, şi atunci sigur că nu mai este suferinţă, nu mai e durere, şterge toată lacrima de pe tot obrazul – cu nişte excepţii…
Nici un cuvânt de rugăciune sinceră nu rămâne zadarnic înaintea lui Dumnezeu, ci aduce roadă bună, fiindcă rugăciunea curată este o mare putere care pleacă bunătatea lui Dumnezeu spre milă şi dărnicie. Adu-ţi aminte de Avraam, Moise, Ilie, Elisei, Daniel, Anania, Azaria şi Misail, de toţi sfinţii; câte minuni a făcut rugăciunea lor! Dacă sămânţa celui viclean, gândurile viclene, cuvintele şi faptele viclene pot rodi atât de mult şi să fie atât de puternice în oamenii vicleni, cu atât mai vârtos seminţele bunului Dumnezeu. Orice lucru bun nu rămâne zadarnic.
Voi fi şters, oare, de pe faţa lui, când vieţuirea pe acesta se va încheia, dispărând în neant ca toţi ceilalţi?
Printre lucrurile necuprinsei creaţii mă văd şi pe mine – omul. Cine sunt eu? De unde sunt eu? Care-i cauza aflării mele pe pământ? Care-i scopul vieţii mele pământeşti, a acestei călătorii scurte, istovitoare şi extenuantă în raport cu tine însuţi, în comparaţie cu veşnicia… Apar în această lume inconştient, fără a avea vreo contribuţie la aceasta, ca mai apoi să plec din ea împotriva voinţei mele, într-un mod nesigur şi neprevăzut.
Grija cu privire la mântuirea noastră trebuie să vină la timp, iar pricina pentru aceasta este pericolul iminent cu privire la mântuirea sufletului nostru.
Cel ce este fără de grijă cu privire la mântuirea sufletului lui riscă un îndoit pericol: ori să fie răpit de moarte pe neaşteptate, ori să fie părăsit de harul lui Dumnezeu, în ambele privinţe răul este mare, fiindcă pierderea sufletului este moarte.
Plânsul se naște din simțirea micimii, a nimicniciei, a ticăloșeniei și a neputinței omului. Plânsul este cel mai nemincinos ambasador către aceia care pot oferi izbăvire și ajutor, mai cu seamă însă către Dumnezeu, Cel ce este singurul vrednic să dea mângâiere.
Plânsul nu exista atunci când omul se afla în sânurile iubirii desăvârșite și ale înfierii lui Dumnezeu. A fost adăugat și acesta la pedepsele pedagogice date împotriva neobrăzării omenești de după cădere.