Doi călugări tineri din Mânăstirea Sihăstria i-au cerut bătrânului un sfat duhovnicesc, iar el le-a spus :
– Să aveţi frica lui Dumnezeu şi să puneţi zilnic început bun. Cei care aţi schiopătat, îndreptaţi-vă; iar care nu aţi schiopătat, stăpâniţi-vă cu darul Domnului, să nu cădeţi. Că nu-i aşa de uşor a trăi, dar este tare greu a muri. Toţi cei care mor uită de viaţa aceasta şi în ceasul morţii văd înaintea ochilor numai cele ce le-au făcut, bune sau rele.
Să ai personal o relaţie cu moartea. Este unul din ţelurile vieţii noastre creştine: să ne obişnuim cu gândul la moarte, să ştim că ea există şi cum să reacţionăm în faţa ei. Apostolul Pavel spunea că-şi aşteaptă moartea, pentru că doar trecând prin moarte se va putea uni cu Hristos, dincolo de barierele trupului şi ale materiei, însă adaugă apoi: „Dar pentru voi ar fi mai bine să mai rămân printre cei vii, aşa că voi mai trăi încă…” Iată limita.
Pentru a-ţi agonisi virtutea neosândirii şi a nu ţine pizmă faţă de vrăjmaşii tăi, ci a-i iubi, a-i ierta şi a te ruga lui Dumnzeu din tot sufletul să fie iertaţi, chiar dacă te-au ocărât, chiar dacă te-au păgubit şi chiar dacă ţi-au pus şi viaţa în pericol de moarte, contemplă pe Domnul răstignit pe cruce.
La diavolul-contabil nu încape nici ştersătura cea mai mică, Hristos, dintr-odată, şterge un întreg registru de păcate.
Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi. Hristos nu numai că iartă, dar şi uită. Odată iertat, nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă; eşti liber şi prieten al Domnului.
Fiindcă mulţi sunt supăraţi şi tulburaţi de gânduri rele, iar, mai mult, de cele hulitoare, pe care vrăjmaşul le aduce, drept aceea, de folos ne este ca să le cunoaştem pe ele şi să le deosebim, când sunt spre păcat şi când nu. Să ne deprindem a ne tămădui de ele şi să le izgonim.
Că în trei chipuri se întâmplă tulburarea în gânduri: pentru necurăţie, pentru necredinţă şi pentru defăimare. Asupra acestor tulburări, doctoria este în acest fel:
În știință să ne fie, că nu ne va mântui pe noi locul, dacă nu vom face voia lui Dumnezeu, ci pe fiecare îl mântuiește mintea cea cu bunăvoie către Dumnezeu.
Că nu este ajutor nici din dregătoria cea cinstită, nici din locul cel sfânt, pentru cel care nu face porunca lui Dumnezeu. Că, ce dregătorie este mai mare decât dregătoria lui Adam, cea fără de moarte, sau ce loc este mai frumos, decât Raiul, din care a fost izgonit Adam, prin călcarea poruncii lui Dumnezeu?
Dimineaţa când vă sculaţi voi, câte ore vă rugaţi? Ia spuneţi, mamă! – Dar avem treburi, părinte. Zicem câteva rugăciuni şi plecăm. – ’’Văruit pe necârpit, bodaproste c-am gătit!“, îmi spunea o fată cum se roagă mama ei: ”Tatăl nostru, Care eşti în Ceruri… Mărie, hăi, ai dat mâncare la gâşte?…, sfinţească-se numele Tău…fată, hăi, ai luat rufele de pe sârmă? vie împărăţia Ta”.
Să fii cu inima bună, să fii o veselie a tuturor, să fii milostivă. Milostenia e ceva mult mai frumos, mai mare decât oricare dar şi talent care-ţi aduce satisfacţii văzute aici, adică pe loc. Să arunci măcar un zâmbet de soră unui sărac, dacă nu ai un ban pentru pâinea lui atât de nesigură.
Pâinea aceasta se numeşte pâinea îngerilor şi deci zâmbetul îngerilor. Personalitatea duhovnicească înseamnă ca tu să ştii de tine. Să ştii de ce se joacă piesa cu mustrări sau laude în faţa ta, pe seama ta. Să nu vinzi nimic din taină (tine) nici pentru mustrări nici pentru laude. E mai bine să nu fii nimic decât să fii eroul altora.
Părintele Sofian Boghiu: În raport cu Dumnezeu nu suntem singuri…
Înterviu realizat de Ion Lucian Ciucu în anul 2000. TVR-Televiziunea Română-Universul credinței.
Zavistia este dușmănirea pe nedrept, veșnică și nepieritoare, împotriva celui ce se bucură de un anumit bun.
Zavistia este o patimă cumplită, care duce la o asemenea rătăcire, încât face pe om să-și disprețuiască însăși mântuirea; zavistia întunecă cele bune.
Dumnezeu nu a dat la început primilor oameni zidiţi numai raiul, cum socotesc unii, nici nu l-a făcut numai pe om nestricăcios, ci cu mult mai mult şi înaintea lui, tot pământul acesta pe care îl locuim şi toate cele de pe pământ, ca şi cerul şi cele din el, aducându-le la fiinţă în cinci zile. În a şasea zi, a zidit apoi pe Adam şi l-a aşezat pe el domn şi împărat al întregii lumi văzute şi nici Eva nu era atunci adusă la existenţă, nici raiul, ci numai lumea aceasta fusese creată ca un fel de rai, nestricăcioasă, dar materială şi supusă simţurilor.
Am găsit undeva o expresie care mi-a plăcut foarte mult, într-o carte de predici a Părintelui Episcop Vasile Coman de la Oradea, Dumnezeu să-l odihnească. El zicea că: „Munca e rugăciunea mâinilor”. E foarte, foarte frumos: „munca este rugăciunea mâinilor”.
Sfântul Antonie cel Mare a primit îndrumarea aceasta: să împletească rugăciunea cu munca. Nu i s-a spus câtă rugăciune să facă, nu i s-a spus câtă muncă să presteze, dar i s-a spus să nu se bazeze numai pe rugăciune şi să nu se bazeze numai pe muncă, ci să împletească munca cu rugăciunea.
Stareţul socotea că asa cum pentru a cerceta adevărul căii noastre către Dumnezeu principiul călăuzitor de încredere este a doua poruncă, cea pentru iubirea aproapelui, tot astfel criteriul sigur spre a deosebi binele de rău este nu atât scopul în sine, oricât de sfântă şi de înaltă ar fi expresia sa exterioară, cât mijloacele alese pentru atingerea acestui scop.
Singur Dumnezeu este absolut. Răul, nefiinţând prin sine însuşi, ci fiind doar împotrivirea făpturii slobode faţă de Fiinţa cea dintru început, faţă de Dumnezeu, nu poate fi absolut, drept care răul în stare pură nu există şi nu poate exista.
– Părinte, eu vreau să vă întreb acum un lucru care îi priveşte pe preoţi. Cum se poate hotărî un tânăr, dacă a absolvit Teologia, dacă e bine să fie preot sau nu? Deci care e măsura după care ar trebui să judece lucrul ăsta?
– Eu nu cred că mulţi Părinţi… Mă uit la Sinodul românesc, ce tânăr este! Faţă de mine sunt nişte copii cu Harul lui Dumnezeu. Sigur că le sărut mâinile şi picioarele la toţi că sunt arhierei.
Bunul Dumnezeu păzește cu amândouă mâinile Sale lumea contemporană; mai demult o ocrotea numai cu una.
Astăzi, în mijlocul atâtor primejdii în care trăiește omul, Dumnezeu îl păzește precum mama pe pruncul ei atunci când începe să pășească. Astăzi mai mult decât odinioară ne ajută Hristos, Maica Domnului, Sfinții, dar noi nu înțelegem.
În loc de arc, întinde-ţi mâinile tale în rugăciune, după cum este scris: ai pus arc de aramă în braţele mele (Ps. 17, 37). Căci cu adevărat arc de aramă împotriva vrăjmaşilor sunt mâinile întinse în rugăciunea săvârşită întru cunoştinţă; aceasta este săgeata slobozită fără greş de arcul bine întins.
Înalt Prea Sfinţitul Hierotheos Vlachos nu mai are nevoie, cred eu, de nicio prezentare. Mitropolit de Nafpaktos, o mică eparhie aproape de Patra, oraşul în care se păstrează capul Sfântului Apostol Andrei, este foarte cunoscut în România prin cărţile şi conferinţele sale. Din ele se desprinde nu numai o viziune teologică profundă, ancorată academic şi recunoscută ca atare, ci, mai ales, o viziune profund patristică, bazată pe experienţa vie a cunoaşterii lui Dumnezeu. Am putea spune că Înalt Prea Sfinţitul este un teolog al isihasmului, în tradiţia Sfântului Simeon Noul Teolog, a Sfântului Grigorie Palama, sau, mai nou, a părintelui Sofronie de la Essex.