Cuviosul Porfirie credea în valoarea pe care o are rugăciunea în viaţa duhovnicească a oamenilor şi îi povăţuia pe fiii săi duhovniceşti în ce fel să se roage:
– Să te rogi simplu de tot, cu smerenie, cu suflet curat fără să aştepţi răspunsul lui Dumnezeu. Să nu-ţi trebuiască să vezi mâna Sa sau chipul Său sau lumina Sa. Nimic din toate acestea. Doar să crezi că în timp ce I te adresezi lui Dumnezeu, chiar vorbeşti cu Dumnezeu.
Puterea dragostei este atât de mare încât sufletul omenesc, care este plin de ea, nu poate fi biruit de nici o boală sau necaz. Aşa cum, în cuptorul din Babilon, în mijlocul văpăii celei puternice, roua i-a răcorit pe cei trei tineri fericiţi, aşa şi dragostea de Dumnezeu, când se sălăşluieşte în inima omului, stinge orice văpaie din ea şi o răcoreşte cu roua ei nespusă.
Să nu judeci pe nimeni, tată. Tare-i păcat să judeci. Vezi pe cineva că a greşit, să-ţi fie milă de el: „Doamne, săracu’, uite ce i-a făcut diavolul…” – şi să nu judeci pe nimeni. Şi să-i vezi pe toţi deopotrivă, să nu zici că unul e mai bun şi altul mai puţin bun. Să nu osândeşti pe nimeni. Să-i ai pe toţi mai buni decât tine. Şi nu mai purta grijă de ce fac alţii; ia seama la ce faci frăţia ta.
Tu vorbești de rău pe alții, observând în ei lucruri mărunte? Nu ți-e teamă că ei vor începe să vorbească de viciile tale cele mari?
E mai bine să auzi despre tine vorbe rele decât să vorbești de rău pe alții!
Despre mântuire nu vorbește decât creștinismul în mod satisfăcător. Religiile orientale, religiile păgâne care nu cunosc un Dumnezeu personal și care socotesc că după ce omul sfârșește viața de aici, se scufundă într-o esență inconștientă, nu pot vorbi de mântuire și nici nu vorbesc de mântuire. A nu mai fi însemnează a nu te mântui, ce bucurie mai ai dacă nu ești conștient după ce treci de-aici, și ce viață mai ai, încât ideea de mântuire e proprie religiilor personaliste, care cunosc un Dumnezeu personal.
Unii oameni s-au obişnuit să osândească vremurile noastre şi să mustre neputinciosul neam omenesc, zicând: „Astăzi nu mai există printre oameni făcătorii de minuni care erau înainte!” Nu este adevărat! Dacă doriţi, vă voi arăta că şi astăzi există printre oameni făcători de minuni; numai să ascultaţi ce vă voi spune: oricine iubeşte pe vrăjmaşul său este un făcător de minuni. Auziţi, oare, când vă spun că oricine îşi iubeşte vrăjmaşii este făcător de minuni? Iar acesta este un adevăr şi îl voi dovedi cu dumnezeiasca Scriptură şi cu Sfinţii Părinţi.
Își puneau canon să nu mănânce, nici să bea, nici să vorbească, până când se vor întoarce la coliba lor. Părintele Arsenie mărturisea că: „Am mers la Karyes, ne-a făcut treburile şi ne-am întors, dar nici nu am flămânzit, nici nu am însetat, nici nu am obosit, nici nu am vorbit în deşert”. Aceasta este puterea credinţei şi a tăcerii.
Multora le place să citească cărţi bune, şi acesta e un lucru bun, dar să te rogi e mai bine decât toate, însă cine citeşte cărţi proaste sau gazete e lovit de foame sufletească; sufletul lui flămânzeşte pentru că hrana sufletului şi desfătările lui sunt în Dumnezeu. În Dumnezeu e şi viaţă, şi bucurie, şi veselie, şi Domnul ne iubeşte nespus, şi această iubire e cunoscută prin Duhul Sfânt.
Fraţi creştini, (…) în cinstea sfinţilor Trei Ierarhi s-a mai vorbit şi de-a lungul lunii acesteia (…), în viaţa lor aşa de multe fapte au făcut şi aşa de frumos au scris, aşa de mult au scris, încât oricând se poate vorbi cu foarte mult folos despre ei. Opera lor este întinsă, volume întregi. E o colecţie numită Migne, în greceşte şi latineşte, volume întregi din operele lor.
Păcatul nu este firesc pentru om, deşi noi aproape că am putea crede că ţine de firea omului să fie păcătos, pentru că ne-am trezit în lumea aceasta cu înclinări păcătoase (patimi), considerăm că păcatul face parte din firea noastră. Dar, de fapt, nu e aşa, ci păcatul este ceva adăugat. Firea omului, aşa cum a vrut-o Dumnezeu, este nepăcătoasă, este în afară de păcat.
Dacă vom ști să discernem, să alegem, vom găsi cuvinte și lucruri bune și frumoase peste tot. Dar pentru aceasta e nevoie, mai întâi de toate, de echilibru lăuntric, e nevoie să fugim de judecată și să vedem în aproapele ceea ce este bun, pentru că de răul lui, de părțile sale negative – și el este sătul.
Lumea astăzi suferă și din cauza faptului că oriunde merg și se mișcă s-au deprins a pomeni răul continuu, în orice împrejurare se găsește cineva să vorbească despre altcineva, despre un lucru, faptă sau eveniment care s-a petrecut de curând.Oamenii nu mai sunt capabili de introspecție, de vederea propriilor neputințe și patimi.
Pomenirea răului este o operă desăvârșită de vrăjmașul diavol, deoarece îi pune pe oameni permanent în contradicție, rupându-se armonia la care tinde Dumnezeu să ne aducă.
Multe neînţelegeri şi certuri pornesc de la faptul că oamenii se jignesc unii pe alţii, îşi provoacă durere în suflet şi de aceea suferă. Un cuvânt spus cu dragoste face din lup mieluşel.
În familie trebuie să vorbim cu mult calm. Îmi aduc aminte de un caz din viaţa familiei Fericitului Augustin. Mama lui era o femeie foarte smerită, pe când tatăl, foarte supărăcios. Adeseori el îi provoca pe cei din casă la ceartă şi părea că scandalul e inevitabil, dar apoi se atenua. Prietenele mamei o întrebau:
Astfel, este înfrânarea limbii:
– a nu vorbi cuvinte multe şi deşarte;
– a ţine limba şi a nu grăi de rău;
Există o psihoză, e adevărat, pentru că semne ale sfârşitului lumii sunt destule şi au fost şi acum o mie de ani, şi au fost şi acum 300 de ani ş.a.m.d. Insă aduceţi-vă aminte ce spune Iisus: „Luaţi exemplu de la smochin. Când îl vezi că înmugureşte, ştii că vine primăvara”.
Eu cred că noi, aşteptând, trăind în atmosfera aceasta de sfârşit de secol sau de mileniu, zicem că vine sfârşitul lumii. Dacă ai o întâlnire cu un coleg de-al tău pe care nu l-ai văzut din copilărie şi spune: „ne întâlnim în locul cutare”, inima ta se pregăteşte cu emoţie să-l primească şi vezi pe cineva venind şi zici: „cred că este el”.
Voinţa liberă este aceea care ne îndrumeazâ. Noi nu suntem, cum cred unii, la îndemâna soartei.
In limitele a ceea ce voim şi aceea ce nu voim, se află, pentru noi, binele şi răul.
De aceea Dumnezeu ne-a făgăduit împărăţia Sa – şi ne-a pus sub ameninţarea mâniei Sale. N-ar fi făcut aceasta cu nişte fiinţe care stau înlănţuite de trebuinţă. Şi la o întâmplare şi la cealaltă.
Părintele Sofian Boghiu: Tinerii, dacă ar voi, ar găsi și modele…
TVR Universul credinței. Interviu realizat de Elena Dinu în anul 2002