Părintele Siluan l-a întrebat pe Igumen (Arhimandritul Misail, bărbat duhovnicesc, către care binevoia şi pe care vădit îl ocrotea Dumnezeu):
– Cum poate şti monahul voia lui Dumnezeu?
– Cel dintâi al meu cuvânt el trebuie să-l primească drept voia lui Dumnezeu. Cine va face astfel, peste acela va odihni harul lui Dumnezeu; dar dacă cineva mi se împotriveşte, eu, ca om, mă dau la o parte.
Cuvântul Igumenului Misail se înţelege precum urmează:
Singurătatea este una din suferinţele cumplite, în special ale copiilor părăsiţi de părinţii lor şi ale bătrânilor care nu mai au copii sau de care copiii nu-şi mai aduc aminte. Nu trebuie să vă spun eu adevărul asupra singurătăţii de care se resimt bolnavii din spitale: în numai câteva minute, pe un bolnav îl ia salvarea din casă, din mijlocul familiei, şi-l strămută năprasnic într-un alt univers, într-o altă cameră, cu o altă fereastră, cu o altă privelişte (dacă ea există), cu alţi oameni, cu alt limbaj, într-un corp medical sau sanitar pe care nu-l cunoaşte şi cu care va trebui să se acomodeze. Nu suferinţa fizică în sine, boala de care suferă, este importantă, ci şocul acesta al ruperii de viaţă normală şi aruncarea, dintr-o dată, într-o altă viaţă.
Mai întâi a zis simplu că „a făcut Dumnezeu pe om” (Facere 1, 27), iar acum adaugă şi cum l-a făcut: „luând ţărână din pământ”. Deci, când auzi de ţărână, învață-te să fii măsurat cu cugetul, să nu socoteşti lucruri mari despre tine. Când te asaltează gândurile, înălţându-ţi inima şi umflând obiceiul aprinderii spre slavă deşartă sau simplu, din întâmplare sau şi din nişte întâietăţi şi isprăvi, să se aducă împotriva ta îndată aducerea aminte a plăsmuirii tale şi să pricepi că ai fost zidit şi că eşti în întregime ţărână şi naşterea ta este din pământul călcat de tine.
Bogăţia pare să aibă mulţi adepţi şi aspiranţi. Dar şi la masa săracilor, putem vedea acelaşi lucru; şi ei se bucură, iar desfătarea lor este una curată. Nu vă miraţi de spusele mele, nu spun aici cuvinte deşarte. Am să vă demonstrez prin fapte. Se ştia că plăcerea pe care cineva o simte la ospeţe nu atârnă numai de felul mâncărurilor, ci şi de bună poftă şi dispoziţie a comesenilor. De pildă, cel ce se aşează la masă fiind înfometat, va găsi o tot atât de mare plăcere fie că mănâncă o mâncare din cele mai simple, fie că mănâncă una deosebită, rafinată şi împodobită în fel şi chip.
Parabola talanţilor este una dintre cele mai frumoase şi mai profunde din câte a rostit Mântuitorul Hristos. Aşa cum vă spuneam şi altă dată, parabola este o istorioară foarte simplă extrasă din viaţa de fiecare zi a omului, dar în spatele căreia se găsesc înţelesuri profunde. Mântuitorul Hristos a spus mai multe parabole prin Care a ilustrat Împărăţia Cerurilor. Printre altele a dorit să spună că Împărăţia Cerurilor a venit în lume prin El, prin Iisus Hristos, dar pe de altă parte va veni atunci când se va constitui Împărăţia plenară, după învierea morţilor şi după Judecată Universală. Până atunci este timp de perfecţionare şi de rodire sufletească.
Viaţa duhovnicească este viaţa adevărată. Tot restul e materie.
Materie este şi trupul nostru; pământ luat din pământ. Pământ, apă, foc şi aer – din aceste patru materii este construit trupul omenesc. El este construit în chip atât de iscusit şi de minunat, că nu se poate arăta nici descrie – şi totuşi, trupul este în sine un lucru, nu este viaţă; este vehicul, nu este călător; este colivie, nu este pasăre.
Pe 14 septembrie 1932 a avut loc la Muntele Athos un puternic cutremur de pământ. El s-a produs în timpul nopţii, la ceasul al patrulea [din noapte], în timpul privegherii praznicului înălţării Sfintei Cruci. Mă găseam în strană alături de părintele egumen, iar acesta stătea chiar lângă locul unde spovedea. O cărămidă s-a desprins din tavan şi a căzut în acest loc împreună cu mult moloz.
Haralambie, fratele Părintelui Efrem Katunakiotul, povestea că odată a venit părintele Nichifor acasă la ei şi i-a spus mamei lor: „Să nu-i cereţi lui Efrem să coboare în lume. Este un ucenic desăvârşit. Este foarte bun. Dacă va veni, îl vor lua cu sila şi îi vor da imediat parohie, şi va pierde cele pe care le trăieşte acum în Sfântul Munte.
Pentru ce, dar, amâni milostenia, pentru ce pregeţi sã împrumuţi pe Dumnezeu, când ai luat de la El atâtea daruri şi când mai aştepţi atâtea? Iatã ce ai primit ! Dumnezeu ţi-a plãsmuit trupul, a pus în tine suflet, te-a cinstit cu raţiune şi cu grai numai pe tine dintre toate vieţuitoarele de pe pãmânt; ţi-a dat sã te foloseşti de toate câte vezi; ţi-a dăruit cunoaşterea Lui, a dat pe Fiul Lui pentru tine, ţi-a dãruit botezul, plin de atâtea bunătăţi; ţi-a dat Sfânta Împărtăşanie; ţi-a fãgãduit împărăţia cerurilor şi bunătăţile cele negrãite. Când ai luat, dar, atâtea daruri şi încã mai ai atâtea de primit – voi spune iarãºi ce am mai spus – mai eşti, încã, zgârcit cu banii care azi sunt iar mâine nu sunt? Ce iertare vei avea?
„Iar ei, nebăgând de seamă, s-au duş: unul la holda sa, altul la negustoria sa” (Matei 22, 5)
Numai nebunul preferă bunurile pământeşti celor duhovniceşti.
Fierbinţeala este mare şi arşiţa verii foarte grea, dar râvna voastră, prin aceasta, nu a slăbit, şi dorinţa voastră de a asculta cuvântul lui Dumnezeu nu s-a înăbuşit. Aşa fac toţi râvnitorii şi adevăraţii cinstitori ai învăţăturii cereşti. Din dragoste către cuvântul lui Dumnezeu, ei suferă toate cu înlesnire, numai ca să-şi poată împăca această poftă nobilă şi duhovnicească; şi nici frigul, nici fierbinţeala, nici mulţimea treburilor, sau grămada grijilor, nici orice altceva nu poate să-i abată de la această râvnă.
Ascultaţi altă pildă: „Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe”. (Mt. 21, 33)
Această pildă scoate la iveală multe lucruri prin care se face clar că Dumnezeul Vechiului Testament și Cel al Noului sunt unul și același; că providența lui Dumnezeu a lucrat spre binele lor încă de la început; că firea lor a fost ucigașă de la început; că nimic nu li s-a oprit din grija purtată pentru ei de către Dumnezeu, că și atunci când ei au ucis pe proorocii Săi, Dumnezeu nu și-a întors fața de la poporul Său, ci a trimis chiar și pe Fiul Său.
Ascultaţi altă pildă: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia roadele. Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre.
Călugăria se învaţă. Şi nu odată pentru totdeauna, ci încontinuu, fără încetare, până la moarte, cu trudă şi disperare, asemenea vieţii. Iată un adevăr pe care puţini din cei de astăzi îl mai ştiu. Ai îmbătrânit şi de abia atunci îţi dai seama că n-ai făcut altceva decât să-ţi cârpeşti sufletul cu petice străine. Intri pe poarta mânăstirii cu o cerere timbrată şi treci în veşnicie printr-un certificat de deces; între ele, pravila cuminte şi rândăşia calificată, adunate într-o formulă care ar vrea să însemne împletirea rugăciunii cu munca.
Căci cel care nu ia aminte la cuvintele insuflate de Dumnezeu nici nu pune uşa de îngrădire împrejurul buzelor lui [Ps 140, 3], nici nu-şi întoarce urechea lui de la auzire deşartă [Ps 118, 37] şi nu-şi aduce aminte de răspunsul de pe urmă şi de înfricoşătorul tribunal al lui Hristos, cum va trebui să ne înfăţişăm cu toţi goi şi dezbrăcaţi înaintea lui şi să dăm cuvânt pentru cele grăite de noi, cum oare ar putea dobândi lacrimi şi se va putea plânge cu căldură pe sine însuşi, chiar dacă ar fi să trăiască mai mult de o sută de ani în haina monahală?
În primul rând, deoarece credința noastră e lumină. Hristos a zis: „Eu sunt lumina lumii”.
Lumina candelei ne aduce aminte de lumina cu care Hristos luminează sufletele noastre.
Începutul vieții noastre în trupul cel din pământ luat (Fac. 2:7) ne dă experiența atârnării de puterile firii și, în general, de energiile cosmice de care sunt legate necesitatea și determinismul.
Numai prin Hristos cunoaștem Împărăția libertății Duhului lui Dumnezeu (cf. 2 Cor. 3:17), iar apoi și a duhului omului (cf. Io. 8:31 – 32).
De va zice cineva: Profetul plângând (E vorba de Ieremia) a adus în lume o învăţătură strâmbă. Ne răpeşte libertatea zicând că aceea ce trebuie să facem nu atârnă de noi. Deloc: plângerile lui întăresc tocmai contrariul. După ce a zis: „Calea omului nu stă în puterea lui” – nu s-a oprit aici, ci a urmat: „Omul nu va merge şi nu-şi va îndruma mersul de la sine…” Ceea ce vrea el să zică, este că: Nu atârnă totul de noi. O parte de noi, alta de Dumnezeu.