Greu îi este omului să cuprindă înţelesul sfinţeniei. Desigur, în epoca modernă, dominată de o teribilă confuzie a ideilor şi de contradicţiile care se ţin lanţ, foarte puţini sunt cei care îşi pun problema semnificaţiei cuvântului sau a dimensiunilor conţinutului acestuia.
„Părinte, fur”, spunea un om prefăcut la spovedanie, care nu ezita, în momentul în care se spovedea, să fure ceasul duhovnicului, fără ca acesta să fi observat.
– Hoţia, copilul meu, este păcat. Să nu mai faci!
Deoarece avem mândrie – fie evidentă, fie ascunsă, fără măcar să ne dăm seama de ea – Dumnezeu voind să ne cureţe de acest păcat urât, stârneşte o furtună pentru a elimina toată “drojdia” care s-a acumulat mai ales la vreme de nepăsare duhovnicească. Tot felul de gunoaie sunt aruncate în mare, mai ales în port, şi dacă n-ar fi fost furtuni, marea ar fi devenit extrem de poluată. Dar faptul că marea este curată şi limpede se datorează furtunilor ocazionale.
Asta este menirea omului: Ascultarea glasului lui Dumnezeu. Mântuitorul zice: Oile Mele aud glasul Meu şi urmează Mie. Glasul străinului nu îl aud, şi se înfricoşează de al străinilor, că nu-l cunosc. Deci Oile lui Hristos, şi în măsura în care suntem Oile lui Hristos, ne învăţăm încrederea în Dumnezeu.
Odată, pe când inima lui se primejduia să plesnească de durere, a mers din nou în bisericuţa sa şi a început să se roage cu multe lacrimi la Maica Domnului şi să sărute icoana ei din catapeteasmă. Căuta scăpare la ea, de vreme ce ea însăşi îi spusese să-şi aibă nădejdea în ea.
– Părinte, sufăr atunci când îmi vine un gând de mândrie.
Odată Stareţul Efrem Katunakiotul ne-a mărturisit: „La fiecare patru-cinci ani Dumnezeu îngăduie să vină peste mine un val de tristeţe. Gânduri de descurajare, de deznădejde înconjoară sufletul. Atunci este nevoie de răbdare până trece valul. Dar este bine ca nimeni să nu te observe.
Nu poţi iubi fără a suferi. Cea mai mare durere este a iubi până în sfârşit. Hristos atâta a iubit, încât S-a dat unei morţi cumplite. Tot astfel şi sfinţii. Raiul şi iadul cer întotdeauna acest preţ. Rugăciunea pentru lume este rodul unei suferinţe cât se poate de adânci şi de vii.
Fii cu Domnul în fiecare zi, clipă de clipă. Fă-ţi cale către El cu faptele şi gândurile tale. Cel care le-a făcut pe toate, a pus în toate un temei dumnezeiesc.
Stareţul Iosif nu a cedat nici măcar o singură dată la aţâţările patimii mâniei, ci cu osândire de sine şi cu rugăciune le înăbuşea pe toate înlăuntrul său. Şi astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu a ajuns la desăvârşita omorâre a acestei patimi.
Dintre toate nevoinţele ascetice, năzuinţa după rugăciune este cea mai anevoioasă. Mintea noastră va fi într-o curgere permanentă. Uneori rugăciunea curge ca un curent puternic; alteori inima noastră se simte uscată şi seacă. Dar răgazurile în care ne pierdem ardoarea devin tot mai scurte.
Reacţionând cu rău la rău nu reuşim decât să înmulţim răul pe pământ. Putem ieşi din acest cerc vicios doar dacă cerem de la Dumnezeu puterea şi ştiinţa Lui de a accepta durerea pe care ne-o produce răul, fără a răni şi noi, dar şi fără a tolera răul.
Rugăciunea curată, ca şi credinţa, este darul lui Dumnezeu. Zice Apostolul Pavel că pe toate ni le dă Dumnezeu pe baza credinţei şi adaugă: iar aceasta darul lui Dumnezeu este (Efes. 2,8).
Dacă mintea se află în chipuri pătimaşe, atunci întregul om se spurcă: şi mintea, şi sufletul, şi chiar şi trupul. Şi dimpotrivă, când mintea noastră, rănită prin harul cel de sus de dragostea lui Hristos, este trasă acolo unde este El, Hristos, atunci se întâmplă contrariul: mintea şi întreaga noastră făptură se sfinţeşte şi se înalţă, se apropie de Dumnezeu, şi cu anii devine în stare a se deprinde cu Dumnezeu, încât zi şi noapte omul petrece în toată vremea în Dumnezeu.
