„Cunoaşteţi argumentul Mântuitorului Iisus Hristos: „Căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară” (Mt. 11, 30). Într-adevăr, credinţa în Dumnezeu este mai uşoară decât necredinţa. Mai uşor este postul decât lăcomia şi luciditatea decât beţia. Mai uşoară este viaţa cu rugăciune decât fără rugăciune. Mai uşor este să faci milostenie decât să-ţi însuşeşti ceva care nu este al tău. Mai fericit este să sprijini viaţa altor oameni decât să o „denigrezi”.
Monahiei Eupraxia
Dragă Eupraxia! Pace ţie şi mântuire!
Iată ce scrie Ioan Scărarul în Cuvântul 4, cap. 44: „Dacă cineva va lepăda mustrarea dreaptă sau nedreaptă, de mântuirea sa se va lepăda, iar cine primeşte mustrarea, cu durere sau fără durere, va primi degrabă iertarea păcatelor.” E limpede că tu te-ai supărat din pricina scrisorii mele. A trecut jumătate de an, şi n-ai răspuns nici un cuvânt.
Unui student de la Academia teologică din Moscova
Studiul istoriei Bisericii trebuie însoţit de studiul, măcar pe scurt, al istoriei civile şi mai ales al vieţilor acelor Sfinţi Părinţi care au trăit şi au lucrat în epoca studiată, precum şi al scrierilor lor. Numai atunci studiul va fi viu şi rodnic – iar a studia numai scheme seci este lucru şi plicticos, şi de puţin folos.
La oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii şi amintirea zilei morţii, vremea în care vom ieşi goi din această mare a vieţii şi vom vedea însoţindu-ne înfierările faptelor. Vrei să-ţi aduc un exemplu spre întărirea acestui lucru? Nişte oameni călătoreau pe o corabie cu pânze, străbătând aceeaşi mare. Şi călătorii îşi arătau unii altora lucrurile furate din multele jafuri pe care le săvârşiseră. Desigur, cârmaciul a observat toate acestea cu de-amănuntul, dar n-a făcut controlul hoţilor pentru lucrurile furate.
Venind vremea dumnezeieştii Liturghii, de este cu putinţă, grăbeşte a fi acolo la începutul ei şi intră în biserică cu însufleţire şi cu osârdnică dragoste. Mergi la locul tău şi fă aşa cum s-a spus mai sus despre slujba de dimineaţă.
Stai cu frică şi cu cutremur, zugrăvindu-ţi în cuget, în inimă şi în suflet pe Fiul lui Dumnezeu, Carele pentru fărădelegile tale S-a dat morţii şi S-a adus jertfă pentru mântuirea tuturor celor ce cred în El.
Olgăi C.
Mă voi strădui să răspund la nedumeririle dumneavoastră.
1) „Gândurile şi simţămintele” dumneavoastră sunt în mod vădit de la vrăjmaşul. Cel mai puternic mijloc pentru a scăpa de ele este să le descoperiţi duhovnicului.
2) Când apar, să spuneţi neîncetat: „Doamne, miluieşte!” sau Rugăciunea lui Iisus, până când vor pieri aceste insuflări drăceşti. Amintiţi-vă cuvintele: înconjuratu-m-au (dracii), şi întru numele Domnului i-am înfrânt pe ei.
Am văzut cum Strămoşii au reuşit să-şi depăşească păcătoşenia şi să ajungă icoane de mare cinste şi inestimabile ale lui Dumnezeu. Să vedem, acum, în ce fel putem şi noi să fim „strămoşi” ai celei de-a Doua Veniri a lui Hristos, cum putem să ajungem sfinţi. Istoria ne arată ce aşteaptă Dumnezeu de la noi.
Cu toţii ne-am născut duhovniceşte prin Sfântul Botez. Pântecele care ne-a născut este colimvitra Bisericii, Maica noastră e Biserica, iar Biserica este Hristos, Tatăl nostru.
Știm cu toții ce este supărarea, fiindcă am supărat și am fost supărați. Fără să îşi dea seama, oricine supără și oricine se supără se rănește pe sine însuși, întrucât se lipsește de soarele dragostei. Cel ce supără pe altul îşi rănește nu numai sufletul, ci și trupul: emoțiile rele nasc în om o încordare dureroasă a trupului, care se răsfrânge asupra metabolismului și dereglează viața. Cel ce face altuia supărare își face, în primul rând, supărare sieși. Și cel care se supără este însă nechibzuit și se rănește pe sine însuși.
Monahiei Eupraxia
Să fii sănătoasă, Domnul să te binecuvânteze şi să te îndrume! Să nu fii grosolană cu nimeni… poţi să îţi spui părerea, dar să nu insişti cu tărie. Cere de la Domnul înţelepciune şi stăpânire de sine. Să nu fii înţeleaptă cu mintea ta, altfel te vei face de ruşine. Apostolii şi sfinţii se lepădau de toate ale lor ca să dobândească ale lui Dumnezeu. Noi avem mintea lui Hristos, spunea Apostolul Pavel, poruncind să urmăm lui. Iar tu ai trăsătura asta: hop întruna cu ale tale! Peste tot, cu toţi, să te smereşti. Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar oamenii cu atât mai mult.
Aşadar, de ce Dumnezeu cere mulţumire de la oameni, şi de ce oamenii îi aduc mulţumire lui Dumnezeu? Din iubire. Mulţumirile oamenilor nu-L fac pe Dumnezeu nici mai slăvit, nici mai puternic, nici mai bogat ori mai viu, ci oamenii sporesc în toate acestea. Recunoştinţa oamenilor nu-I adaugă lui Dumnezeu nici pace, nici bucurie, ci lor înşişi le adaugă cu îmbelşugare. A mulţumi lui Dumnezeu nu-I schimbă Lui nici starea, nici fiinţa, ci omului i-o schimbă din temelie.
Dumnezeu nu are nevoie de recunoştinţa noastră, nici de rugăciunile noastre. Dar Domnul, care spune: ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El (Matei 6, 8 ) îndeamnă totodată pe oameni să se roage totdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea (Luca 18, 1).
Vrei sa fii miluit de Hristos ? Miluieşte-i pe cei sărmani !
Iubirea de săraci şi iubirea de străini sunt două ramuri de măslin cu al căror rod se ung toţi, din care însuşi Domnul Îşi unge capul şi picioarele şi va răsplăti în împărăţia cerească pe acela care-L unge. Că adevăratul iubitor de săraci aude pe Cel ce zice: „Milostenia şi credinţa nu te vor lăsa pe tine, însă să le legi pe ele de grumazul tău şi vei afla darul, ca să gândeşti cele bune înaintea Domnului şi a oamenilor”.
* Pentru a nu te tulbura şi pentru a-ţi păstra duhul rugăciunii, încearcă să eviţi vizitele şi discuţiile. Mai presus de toate pune liniştea, şi să cugeţi adeseori la moarte.
Moartea este mult-dorită pentru cei care îl iubesc pe Dumnezeu, dar înfricoşătoare pentru cei care nu sunt pregătiţi.
* Nu născoci şiretlicuri în problema mântuirii tale. Nu căuta căi nefireşti. Nu te împovăra pe tine însuți cu nevoinţe extraordinare, decât numai atunci când Domnul îţi dă puterea să o faci.
Nimeni nu poate spune: sunt sărac şi nu am de unde să miluiesc. Căci, chiar dacă nu poţi da, ca bogaţii aceia care aruncau darurile lor în vistierie, dă doi bănuţi, ca văduva aceea săracă şi-i va primi Dumnezeu pe ei mai mult decât darurile acelea. Nu ai nici atâta? Dar ai putere şi poţi să miluieşti prin slujire pe cel bolnav. Nu poţi nici aceasta? Miluieşte-l deci prin cuvânt şi ascultă pe cel ce zice: „cuvântul bun e mai presus de daruri” (Înţelepciune. Sirah 18,17).
Deşarta vorbă și umblarea zadarnică se nasc din nefrica de Dumnezeu şi din neaşteptarea bunătăţilor celor viitoare. Dacă ne-am teme de osândă, n-am fi grăitori în deşert niciodată. Că al Domnului este cuvântul că, vom da seama, în ziua judecăţii, de tot cuvântul deşert, de vreme ce cuvintele deşarte nu aduc nici un folos sufletului. Drept aceea, de trebuinţă este nouă să ne înfrânăm cu sila şi să nu dăm loc cuvântului celui deşert.
Dacă vezi că cineva devine bogat fără s-o merite, nu-l ferici, nu-l invidia, nu te îndoi de sfânta pronie, nu crede că în lumea aceasta se petrece ceva întâmplător şi fără scop. Adu-ţi aminte de parabola bogatului şi a lui Lazăr. Bogatul ajunsese pe crestele bogăţiei şi desfătărilor, şi totodată era sever şi lipsit de omenie, mai sălbatic chiar decât câinii. Câinilor le era milă de Lazăr şi-i lingeau rănile care-i acopereau trupul, pe când bogatul nici firimiturile de la masa lui nu le dădea săracului. Bogatul avea mai mult decât îi trebuia. Lazăr nu le avea nici pe cele neapărat necesare, nici măcar hrana zilnică. Şi deşi lupta încontinuu cu foamea şi cu boala, nu s-a mâniat, nu L-a hulit pe Dumnezeu, n-a cârtit împotriva sfintei pronii.
Care sunt toate acestea pe care le-ai lăsat, Petre? Este bățul tău de pescuit? Năvodul tău? Corabia ta? Talentul tău? Vrei să-mi spui că acestea sunt toate? Da, spune el,dar nu o spun ca să mă laud, ci ca prin întrebarea asta să îmbrățișez pe toți săracii. Deoarece atunci când Domnul a spus: dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer, un sărac ar fi putut spune: Cum atunci?
“Când cineva I-a spus Domnului: Dă-mi voie să merg mai întâi să-l îngrop pe tatăl meu, El i-a răspuns: Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, iar tu vino de-Mi urmează Mie. Morţii sunt oamenii cu sufletul mort. Cei morţi duhovniceşte sunt cei în care nu viază Duhul lui Dumnezeu, care nu-L cunosc pe Tatăl Ceresc, care nu se roagă şi nu-I cer nimic. Ei sunt nişte orfani pe pământ. Se zbat, adună, chefuiesc şi mor. Există şi altfel de morţi duhovniceşte: cei care se roagă şi merg la biserică, dar vorbesc de rău, înjură, beau, se bat, adică ascultă, dar nu împlinesc cuvântul lui Dumnezeu. Cele cinci fecioare înţelepte şi cele cinci nebune: acesta este chipul duhovnicesc al celor care frecventează biserica.