Când va fi însă această dată, nimeni nu ştie: „Nici îngerii din Cer, nici Fiul, ci numai Tatăl”, cum ne încredinţează despre aceasta Însuşi Mântuitorul Hristos în Sfânta Evanghelie (Matei 25, 36).
Oare nu ne stă înainte Împărăția Cerurilor? Nu viața veșnică? Nu bucurie negrăită? Se poate oare să dobândim ceva dintre darurile cele mari și dorite prin lenevire? Nicidecum. Prin urmare, trebuie să ne trezim cu toată sârguința, și trebuie să secerăm nu cele stricăcioase și vremelnice, ci cele nestricăcioase și veșnice, astfel încât să se ajungă să se spună și despre noi: Rodul muncii mâinilor tale vei mânca. Fericit ești; bine îți va fi.
Dacă te loveşte orice fel de nenorocire, gândeşte-te: „Domnul vede inima mea, şi dacă Îi e pe plac, totul va merge bine atât pentru mine, cât şi pentru ceilalţi”, şi astfel sufletul tău va avea întotdeauna pace. Dar dacă omul va începe să murmure: „Aceasta n-ar trebui să fie aşa, aceasta nu e bine”, nu va avea niciodată pace în suflet, chiar dacă ar posti şi s-ar ruga mult.
Pentru a o spune dinainte, postitul nu este nici o formă subtilă de sinucidere lentă, adică o autotorturare masochistă, dar nici o măsură cosmetică sau dietetică de îngrijire a corpului, chiar dacă nu poate fi negat faptul că postitul are consecințe pozitive și în această ultimă privință. Câteva texte ne vor pune numaidecât în direcția corectă: „Folosește-te de toate cele trebuincioase trupului cum se cuvine, împotrivindu-i-te [trupului] în toate”.
Diavolul invidiază mult făptura lui Dumnezeu, pe om. Diavolii strigă: “Noi am greșit o singură dată și ne tiranizezi, iar pe aceștia care greșesc de multe ori îi ierți.”
Supranumit „Apostolul Bucureștilor”, icoană a bunătății și a blândeții, Părintele Sofian Boghiu (1912-2002) a fost el însuși greu încercat în această viață. Trăind departe de țara sa – Basarabia, supus detenției de regimul comunist român (1958-1964), el a depășit prin credință încercările și pătimirile fără de voie pe care viața i le-a scos în cale. Răbdarea și smerenia sa sunt temelie pentru speranța noastră în biruința binelui asupra răului, a virtuții asupra păcatelor, a bucuriilor duhovnicești asupra efemerelor plăceri trupești.
Există prenumele, numele pe care îl primim la botez: este numele prin care Dumnezeu primeşte o persoană care astfel devine a Lui. Numele de botez o leagă pe persoana botezată de Dumnezeu, pentru că, primindu-l, omul acela moare cu Hristos şi învie din nou; de asemenea, numele de botez îl leagă şi de o mulţime de oameni care au primit acelaşi nume, şi, mai înainte, cu cel care a transformat primul un nume păgân într-un nume creştin, primul sfânt care a adus acest nume în Biserică.
Dintru început, după Cădere, omul şi-a dat seama şi a experiat faptul că ceea ce părea a fi un blestem – şi anume hotărârea lui Dumnezeu ca el să să-şi câştige pâinea prin sudoarea frunţii sale, să nască în dureri şi să redescopere raiul prin multe necazuri (Fapte 14: 22) – era în fapt ascunderea iubirii lui Dumnezeu, care ascundere era o cale şi un mijloc pentru cea de-a doua creare a omului, pentru reînnoirea celui ce căzuse care murea pe zi ce trece. Ajungând la o oarecare maturitate, omul a recunoscut în suferinţele sale, în sudoarea muncii sale şi chiar în moartea sa faptul că durerea să conţinea un mod de a fi, o posibilitate vie de a se descoperi în faţa lui Dumnezeu, mărturisindu-I dorinţa sa de îndumnezeire pierdută.
Pocăinţa este cotitura vieţii, răsturnarea gândurilor, schimbarea inimii ce ne întoarce cu faţa către Dumnezeu într-o nădejde plină de bucurie şi freamăt, în încrederea că, chiar dacă nu merităm mila lui Dumnezeu, Hristos a venit pe pământ nu ca să judece, ci ca să mântuiască, a venit nu la cei drepţi, ci la cei păcătoşi.
Cei ce postesc de nevoie au vreo plată? Dar cei care nu pot posti din cauza bolii, a muncilor grele a lipsei, ce trebuie să facă?
– Cei care postesc de nevoie, dacă vor mulțumi lui Dumnezeu pentru aceasta și nu vor cârti înaintea Lui, vor avea plată pentru răbdarea lor, întrucât este scis: „În lupta aceasta grea aveți nevoie de multă răbdare” (I Timotei 6, 11).
Cele opt gânduri din care vine tot ce-i rău și din care omul nostru lăuntric se îmbolnăvește adânc și de moarte sunt următoarele: lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de arginți, mânia, întristarea nepotrivită, trândăvirea, slava deșartă, trufia. Tocmai acestea poartă război cu fiecare om.
Și tu, fiule, dacă vrei să birui lăcomia pântecelui, să îndrăgești înfrânarea, să ai frică de Dumnezeu, și vei birui.
Să-I cerem sănătate trupească și sufletească. Să-I cerem luminarea minții și înțelepciune, pentru a nu greși calea către El. Să-I cerem bunătate sufletească și smerenia inimii, căci spune Domnul: Învățați-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre.
Într-adevăr, omul e o enigmă. Tragedia vremii noastre și îndeosebi, îndepărtarea pe scara largă de Biserică și de Hristos ne silesc să abordăm problema cu îndrăzneală. Sfântul Apostol Pavel scria corintenilor: „Celor desăvârșiți însă le propovăduim înțelepciunea, dar nu înțelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori, ci grăim înțelepciunea lui Dumnezeu cea întru taină, cea ascunsă, pe care Dumnezeu mai înainte de veci a rânduit-o spre slava noastră; și pe care ne-a dezvăluit-o Dumnezeu prin Duhul Sfânt, fiindcă Duhul pe toate le cercetează, chiar și adâncurile lui Dumnezeu.
Ca să-L cunoşti pe Dumnezeu trebuie să te deschizi lui Dumnezeu cu toată fiinţa. Aici nu există cunoaştere fără comuniune şi fără împărtăşire reciprocă. Cunoaşterea lui Dumnezeu este astfel una transformantă, presupune asemănarea cu El. Nu poţi să-L cunoşti pe Dumnezeu stând în afară de Dumnezeu.
Vrem să fim iertaţi, dar nu suntem dispuşi să iertăm şi noi. Vrem să ni se acorde atenţie şi să ne fie luate în seamă toate drepturile, dorinţele de nu şi capriciile. Luăm însă foarte grăbit şi împrăştiat aminte la nevoile, doleanţele şi solicitările celorlalţi.
Despre teologie [Sfânta Treime], şi că aceia care au păzit chipul [lui Dumnezeu] din ei calcă în picioare puterile cele rele ale stăpânului întunericului, dar ceilalţi, care au o viaţă pătimaşă, sunt ţinuţi şi împărăţiţi de acesta
Lumină este Tatăl, Lumină este Fiul, Lumină este Duhul Sfânt! Vezi ce spui, frate! Vezi să nu greşeşti călcând pe lângă! Căci Cele Trei sunt o Singură Lumină, nu separată ci unită fără contopire în Trei Persoane. Fiindcă Dumnezeu e cu totul indivizibil prin fire, iar prin fiinţă e cu adevărat mai presus de orice fiinţă; nu e tăiat în putere, în formă, în slavă, în înfăţişare, căci Se vede întreg o Lumină simplă.
Nu suntem necunoscători ai mărimii tainei, dar ştim că pentru sfinţire şi viaţă fără de pată ne cheamă Dumnezeu aici. Pentru aceea ne-a şi zis de mai înainte: „Fiţi sfinţi, că şi Eu sunt Sfânt” (I Petru 1, 16).