Suntem cu toţii, mai mult sau mai puţin, victime ale unei perspective dominant exterioare a lucrurilor, materialiste, aș spune. Am căzut aproape toți – şi credincioşi, şi cler, şi popor, şi ortodocşi, şi neortodocşi – am căzut sub această presiune şi nu mai dăm importanţă la ceea ce este înlăuntru, nevăzut, la ceea ce nu prinde cheag, gest, act, atitudine materială.
Da, şi totuşi numărul de oameni morţi e acelaşi sau creşte. Oamenii nu mai sunt ucişi; se sinucid – apăsând pe pedală mai mult decât este în siguranţă, mâncând ce‑i face rău, bând ce‑i face rău, punându‑şi ştreangul de gât – deci, urăşte viaţa.
Dintre cauzele deprimării amintim invidia și gelozia. Omul care e gelos și invidios pe aproapele său pentru bunurile materiale sau duhovnicești ale acestuia este nefericit. Trăiește mereu în tristețe. Și nu va ieși niciodată din aceasta fără să iasă mai întâi din celelalte două. Și chiar după aceasta poate cădea iarăși în invidie și gelozie.
Tatăl Se uită din Cer şi mă vede acoperit cu răni din pricina nedreptăţii oamenilor şi spune: „Nu te răzbuna” (cf. Matei 5, 38-42; Romani 12, 19).
Există o legătură interioară între rugăciune şi post. Postul ne învaţă să nu trăim cu ceea ce ne dorim; postul nu este cu adevărat o chestiune de disciplinare a corpului – nu este împotriva corpului, ci mai degrabă o chestiune de a depăşi utilizarea abuzivă a corpului de către minte.
Darul iertării păcatelor e mai mare decât darul minunilor, întrucât privește sufletul, pe când minunile privesc de obicei trupul. O iertare a sufletului, o curățire a lui, uneori e o adevărată înviere din morți, și-i mai de preț aceasta decât a tămădui un picior.
«Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie». Ce înseamnă această ultimă frază a Simvolului Credinţei? Noi nu putem purta ideea vieţii vecinice decât dacă această vecinicie a şi pătruns în viaţa noastră.
Corespunzător învierii lui Hristos care s-a petrecut a treia zi după moartea pe Cruce, se va săvârși cândva și învierea trupească a întregii omeniri. Asta pentru că Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat a cuprins în sine tot neamul omenesc prin scularea Sa, asemenea lui Adam care a cuprins în sine, odinioară, toată omenirea căzută în stricăciune. Moartea trupească, chiar dacă acționează deocamdată, de data aceasta este călcată în picioare de Domnul și este disprețuită de ucenicii lui Hristos. Creștinii, după Crucea și învierea lui Hristos, supunându-se morții trupești, trec deja cu sufletele lor de la moarte la viață și la bucuria petrecerii împreună cu Hristos.
Dumnezeu îi învie din moartea duhovnicească pe cei ce cred în Hristos încă în viața de acum.Ca semn al acestei învieri slujește harul Sfântului Duh, pe care îl dă sufletului oricărui creștin, ca și cum i-ar da un alt suflet.
Diavolul ne împiedică să spunem rugăciunea, ca să ne poată înrobi mai uşor. Ne aduce nepăsarea, grijile lumeşti, mii de piedici, cu unicul scop ca să ne împiedice să facem rugăciunea. Aşa cum s-a arătat din multe evenimente întâmplate, demonii se înfricoşează de Numele lui Hristos. Ei înşişi au mărturisit, prin gura oamenilor, că sunt arşi, când aceştia se roagă.
În momentul când te așezi la rugăciune, diavolul te atacă și după primele cuvinte, după primele scurte rugăciuni pe care le faci, îți pune în minte tot felul de gânduri neimportante, lumești. Până și curiozitatea de a ști cât e ceasul lucrează în mintea ta sau curiozitatea de a ști dacă afară e soare sau nor. Toate acestea lucrează ca niște acțiuni nevinovate, dar ele strică glasul rugăciunii din inima noastră.
Iubiți rugăciunea. Să vă îndreptați continuu mintea la Dumnezeu… Pentru a nu trăi în întuneric,Aapăsați „întrerupătorul” rugăciunii, ca să vină lumina divină în sufletul vostru. În adâncul sinelui vostru va străluci Hristos… Când mintea omului se pregătește pentru rugăciune, într-o miime de secundă vine harul divin. Atunci omul se umple de har și vede totul cu alți ochi.
Toate se aranjează cu ajutorul rugăciunii. Dar trebuie să ai dragoste, să ai căldură în rugăciune.
Crucea este semn omenesc și dumnezeiesc. Semn omenesc, căci omul de la început a fost plăsmuit în chipul Crucii. Făcând-o unealtă de tortură și de moarte, Crucea a devenit simbolul suferinței și al morții. Dar, de când Hristos S-a răstignit pe dânsa, Crucea a devenit semn dumnezeiesc, semnul Fiului Omului, semn de biruință, de bucurie și de viață. De aceea, Biserica se bucură cântând: „Crucea Ta, Doamne, viață și înviere este pentru poporul Tău…” (Vecernia duminicii, glas 7).
Creştinul niciodată nu va putea atinge nici dragostea pentru Dumnezeu, nici adevărata dragoste pentru om, de nu va trăi foarte multe şi grele dureri. Harul vine numai în sufletul care a suferit până la capăt.
De gândurile noastre depinde ce şi cum trăim. Cu condiţia să fie gânduri bune.
Se poate mântui cineva fără duhovnic și fără spovedanie?
Nu trebuie să ne fie rușine, sau mai bine zis, trebuie să ne învingem rușinea păcatului și să-l vădim. Atunci când ne dezvăluim rănile lăuntrice părintelui și îndrumătorului nostru duhovnicesc, să privim, să gândim și să ne comportăm exact ca un răufăcător. Sfântul Ioan Scărarul ne îndeamnă: „Când te mărturisești, consideră-te ca un criminal și poartă-te ca atare în gesturi, în înfățișare și în felul tău de a gândi. Ține-ți ochii plecați spre pământ și, dacă se poate, udă cu lacrimile tale picioarele judecătorului și medicului, ca și pe ale lui Hristos”.
Ferice de omul care-şi recunoaşte neputinţa. Fiindcă această recunoaştere i se face lui temelie şi rădăcină, şi început a toată bunătatea. Căci de ar cunoaşte cineva cu adevărat şi ar simţi propria lui neputinţă, atunci şi-ar aduce imediat sufletul din lenea care întunecă cunoaşterea, şi ca o comoară ar strânge pentru el paza.