Atunci când e dragoste, toate celelalte îi urmează. Dar dacă-i frică, nu este deloc aşa. Cel ce-şi iubeşte femeia, chiar dacă nu e foarte ascultătoare, o supune cu totul prin iubire. Atât poate fi de grea şi anevoioasă unirea cea de un gând, dacă cei doi nu sunt legaţi prin „tirania dragostei”, încât frica nu o poate îndrepta defel. Pentru aceea, stăruie asupra iubirii, ca una ce este mai puternică decât înfricoşarea.
Da, este greu şi dureros să iei jugul Legii lui Dumnezeu, căci atunci fără îndoială că va trebui să înceteze joaca de-a viaţa şi să înceapă viaţa cea adevărată, prin purtarea crucii.
Satana este vrăjmaşul care urăşte binele, este plin de viclenie şi răutate, şi zi şi noapte, în fiecare clipă şi în fiecare ceas, ne războieşte, ne necăjeşte şi ne ispiteşte. Acum te povăţuiesc să mânuieşti patru arme nebiruite. Cu aceste arme, desigur, dacă le vei folosi cu mare atenţie, îndemânare, râvnă şi vitejie, nu numai că vei rămâne nevătămat şi neatins de săgeţile şi cursele diavolului, dar îl vei birui şi îl vei şi nimici.
Prima armă împotriva diavolului este simţământul prezenţei lui Dumnezeu. „Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, ca să nu mă clatin” (Psalmi 15, 8; Fapte 2, 25).
Rugăciunea? Bineînțeles, n-ai să stai ore întregi la rugăciune. Când ai timp – de sărbătoare – poți să citești paraclise, sau așa… Să nu pierzi timpul cu lucruri deșarte, cu televizor și cu altele.
Să privim cu credință taina dumnezeieștii Întrupări și numai să slăvim, fără iscodire, pe Cel Care a binevoit să se facă astfel pentru noi.
Să nu stai fără lucrare nicio clipă. În fiecare moment să te cercetezi, să te supraveghezi pe tine însuţi, să vezi dacă eşti în regulă. Dacă eşti un monah silitor şi nevoitor, te vei cerceta pe tine însuţi să vezi cum ţi-ai petrecut ziua.
Creștinii rabdă încercările cele nedorite ale vieții în mod liniștit, cu bucurie.
A nu merge în biserica lui Dumnezeu, a nu-ţi plini pravila, a fi neharnic la rugăciune şi la citirea Scripturilor, a întoarce spatele oricărei nevoinţe şi siliri de sine, de dragul desfătărilor, al plăcerilor şi deşertăciunilor, e lucru necuvios şi pierzător, fiindcă toate acestea duc în adâncul nepocăinței şi deznădejdii.
Persecuţiile conduse de Imperiul Roman au contribuit în mare măsură la dezvoltarea principiului martiric în monahism. Monahismul răsăritean nu avea alte scopuri decât căutarea, descoperirea, cunoaşterea, iubirea lui Dumnezeu şi comuniunea cu El. Numai în felul acesta poate fi cineva îndreptăţit să dialogheze cu Dumnezeu. În Vechiul Testament Dumnezeu îi cere lui Iov : Încinge-ţi deci coapsele ca un viteaz şi eu te voi întreba şi tu Îmi vei da lămuriri (Iov 38: 3). Un om lipsit de curaj care caută să trăiască în confort nu poate dialoga cu Dumnezeu. În acelaşi duh, Sfântul Atanasie le spunea fecioarelor sale în mod categoric: “Alungaţi teama”pomenind şi de faptul că Biserica încredinţează aceleaşi lupte şi osteneli atât femeilor cât şi bărbaţilor.
În rugăciunea de pocăinţă pentru păcatele noastre noi învăţăm să trăim tragedia întregii omeniri prin noi înşine. Dacă, în virtutea a tot felul de zădărnicii, la tot pasul, eu bolesc cu întreaga fiinţă, dacă pentru toate căderile mele mi se ascunde căderea străveche a protopărintelui nostru, care a rupt întreaga omenire de Dumnezeu şi Tatăl nostru, atunci este normal pentru mine ca în suferinţele mele personale să cunosc fiinţial suferinţele tuturor oamenilor.
– Maică, suntem bolnavi. De fapt, toată lumea ştie: omul este o făptură bolnavă. Omul contemporan, omul nostru este îngrozitor de bolnav.
Cine vrea să se mute de la veacul acesta înșelător și să se ducă la cele veșnice? Cine vrea, cu nerăbdare, să scape de greutățile și de multele înșelătorii ale acestei vieți trecătoare și să se sălașluiască în patria unde ne cheamă zilnic Dumnezeu prin cuvântul Său?
In cele ce te voi găsi, în acelea te voi judeca (Ie. 33, 20). Iată importanţa unei clipe. Te-a aflat El în căinţă? Te-a aflat în mărturisire?Te-a găsit spunând: Am greşit la cer şi înaintea Ta (Luca 15, 18). S-a apropiat El de tine pe când aveai lacrimi de adevărată căinţă şi învinuire de sine în ochii tăi? Vezi, într-o singură clipă Dumnezeu ia o hotărâre. Domnul este credincios în toate cuvintele Sale (Psalmul 144, 13).
Slavă Domnului că ne-a dat pocăinţa, iar prin pocăinţă toţi se vor mântui, fară excepţie. Nu se vor mântui decât numai cei ce nu vor să se pocăiască, şi în aceasta văd deznădejdea lor şi mult plâng, fiindu-mi milă de ei. Ei nu cunosc prin Duhul Sfânt cât de mare e milostivirea lui Dumnezeu. Dar dacă fiecare suflet ar cunoaşte pe Domnul şi ar şti cât de mult ne iubeşte, atunci nimeni n-ar mai deznădăjdui şi nici n-ar mai murmura niciodată.
Temelia duhovnicească pe care şi-a câştigat-o îl va duce în continuare către martiriul propriu-zis; din acest moment începe să se înalţe către Dumnezeu şi să trăiască monahismul pe o “cale evlavioasă”, să ducă o “viaţă filosofică” a participării la viaţa dumnezeiască. Şi dacă acest dor de a-şi exprima dragostea sa pentru Dumnezeu prin suferinţă, îi apare în suflet gata făcut sau înfăşat, totuşi nu va rămâne în acest stadiu ci va creşte neîncetat devenind chiar un “uriaş” ca unul ce trăieşte din viaţa monahală. Ceea ce vreau să spun e că temelia sa creştină, duhovnicească îl va conduce în mod inevitabil la iubirea de suferinţă întru martiriu.
Zis-a Hristos, Domnul nostru: „Aşa este împărăţia lui Dumnezeu: ca un om care aruncă sămânţa în pământ, şi doarme, şi se scoală, noaptea şi ziua, şi sămânţa răsare şi creşte, cum nu ştie el. Pământul rodeşte de la sine: mai întâi pai, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic” (Mc. 4, 26-28). De care împărăţie a lui Dumnezeu vorbeşte aici Domnul Iisus Hristos? De cea despre care a zis: „împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este” (Lc. 17, 21).
Se spune despre un orator din vechime că a muncit zi şi noapte pentru a-şi însuşi marele dar al elocinţei. Cineva i-a zis: „Demostene nu-ţi va îngădui să fii cel dintâi dintre retori.” La care acesta imediat a replicat: „Nici eu nu-i voi îngădui lui ca să rămână singurul.”