Astăzi oamenii sunt foarte răspândiți, fiindcă nu trăiesc simplu. Deschid multe fronturi și se pierd în grija cea multă. Eu pun în bună rânduială un lucru-două și numai după aceea mă gândesc la altele. Niciodată nu fac mai multe lucruri deodată. Acum mă gândesc să fac lucrul cutare; îl termin și abia după aceea mă gândesc să fac altceva. Pentru că dacă încep altul, fară să îl fi terminat pe primul, nu am liniște.
Cât timp trăieşte omul, are dreptul să dea examene duhovniceşti. După moarte, însă, nu mai poate da examene. Aşadar, să ne nevoim ca să luăm fie şi numai „nota de trecere”, astfel încât să intrăm în Rai.
Ştefan Zaharopulos a povestit că altădată au mers patru kurzi la Hagi-efendi ca să-l prade. În acea vreme părintele stătea pe piele şi citea. I-a văzut pe hoţi cum au deschis uşa sa, dar nu le-a vorbit deloc. Aceia au intrat în chilie şi căutau în dreapta şi în stânga, crezând că vor găsi lire. Părintele Arsenie îşi continua citirea sa, fără să le vorbească. După ce în cele din urmă n-au găsit nimic, hoţii au vrut să plece şi unul din kurzi a luat cele două ţoale pe care le avea părintele împăturite într-un colţ.
Am observat că un gând smerit îl face pe om să strălucească. Când omul își ia greșeala în întregime asupra sa, este scăldat de Harul lui Dumnezeu. Zilele trecute a venit la Colibă un medic cu mulți copii care mi-a spus: „Părinte, sunt foarte mândru și aceasta se face pricină ca și copiii mei să facă neorânduieli”.
– Gheronda, atunci când am mereu căderi în nevoința mea, mă cuprinde mâhnirea.
Există şi lacrimi nemângâiate. Acestea sunt diavoleşti.Nu au pocăinţă, ci egoism rănit. Atunci omul plânge în chip egoist pentru căderea sa. Îl doare pentru că din pricina neatenţiei lui a scăzut în ochii oamenilor, iar nu pentru că a mâhnit pe Dumnezeu, şi de aceea suferă îndoit.
În timpul războiului răzvrătiţilor, un căpitan al răzvrătiţilor – Dumnezeu să-i hărăzească pocăinţă – a prins un familist sărac care avea nouă copii, l-a pus jos şi îl bătea fără milă pentru că nu era de acord cu ideologia Iui.
Ieri seara, în timp ce mergeam la biserică pentru slujba privegherii, am văzut un tată cu un copilaş într-un cărucior pentru invalizi. M-am apropiat, l-am îmbrăţişat pe copil şi l-am sărutat. “Eşti un înger, i-am spus. Ştii asta?“. Apoi m-am adresat tatălui: “Este o mare cinste pentru tine să slujeşti un înger. Bucuraţi-vă, pentru că veţi merge amândoi în Rai”. Auzind acestea fetele amândurora au strălucit, pentru că au simţit mângâierea dumnezeiască.
Adesea ne aflăm în faţa unei lupte duhovniceşti. Care este problema? De ce suntem întotdeauna nemulţumiţi şi anxioşi? De ce ni se pare că Dumnezeu e atât de departe de noi cu toate că depunem toate eforturile pentru a-L cunoaşte şi pentru a fi alături de El?
Diavolul invidiază mult făptura lui Dumnezeu, pe om. Diavolii strigă: “Noi am greșit o singură dată și ne tiranizezi, iar pe aceștia care greșesc de multe ori îi ierți.”
Dumnezeu este bun din fire și întotdeauna se îngrijește pentru binele nostru, iar atunci când Îi cerem ceva, ne va da, dacă este spre binele nostru. Tot ceea ce este absolut necesar pentru mântuirea sufletului nostru și pentru întreținerea noastră trupească, Dumnezeu ne va da cu îmbelșugare și vom avea binecuvântarea Lui.
Părinte, atunci când undeva de obicei nu există disciplină, se va putea face față într-o situație grea?
Atunci când, de pildă, se întâmplă un incendiu, nu face fiecare ce-i trece prin cap, ci așteaptă ordin. Cel care are răspunderea, observă și spune ce trebuie să se facă. Altfel se poate pricinui panică și, în loc să stingă focul, îl întețesc mai mult.
Odată mă întorceam în Sfântul Munte.
Odată, l-a întrebat cineva (pe părintele Paisie Aghioritul):
Noi, deoarece nu cunoaştem judecata dreaptă a lui Dumnezeu, judecăm „după înfăţişare”, din afară, şi de aceea greşim în judecata noastră şi-l nedreptăţim pe celălalt. Judecata noastră omenească este o mare nedreptate.
Mă uit și mă bucur când văd suflete care iau aminte și se nevoiesc în lumea care s-a umplut de diavoli. Dumnezeu, ca un bun și drept cum este, ne-a dat tuturor harismele potrivite fiecăruia – de pildă bărbaților bărbăția, iar femeilor dragostea – ca să ne nevoim și să urcăm treptele duhovnicești cu ajutorul harului dumnezeiesc spre a ne apropia din ce în ce mai mult de Cel Care este Creatorul nostru.
Taci! Nu vorbi mai mult decât este nevoie, nu te contrazice cu nimeni, nu supăra pe nimeni prin ce spui. Fugi de prilejurile de a cădea în păcate, pe cât poți, fugi de agitația, zgomotul și zarva lumii!
Omul care nu trece prin încercări, care nu vrea să-l doară nimic şi să sufere ceva, care nu vrea să fie mâhnit sau să i se facă vreo observaţie, ci vrea să trăiască bine, este în afara realităţii duhovniceşti. „Trecut-am prin foc şi prin apă şi ne-ai scos pe noi la odihnă”, spune psalmistul.
– Părinte, mereu sunt înştiinţată de suferinţa celor din familia mea. Se vor termina vreodată necazurile lor?