– Gheronda, văd că am patimi multe.
Patimile se dezrădăcinează ușor cât sunt fragede
Sf. Paisie Aghioritul
Omul smerit deosebeşte pe îngerul lui Dumnezeu de diavol
Dragostea lăuntrică îl trădează pe cel care o are, deoarece îndulceşte chiar şi pe întreg omul din afară şi îl înfrumuseţează cu harul dumnezeiesc, care nu se poate ascunde, fiindcă iradiază.
Îngerul întotdeauna împarte ca un înger ceea ce are, bucurie şi veselie cerească, în timp ce diavolul care se camuflează în înger împrăştie tulburare (ceea ce are) sau irită puţin inima, ca să înşele sufletul cu plăcerea trupească, ca şi cum aceasta ar fi, chipurile, duhovnicească, dumnezeiască.
Cuviosul Paisie pătrundea înlăuntrul omului cu libertate
Nu este cu putinţă să surprindem într-un mic text harismele teologice care zugrăvesc chipul sfinţit al Părintelui. In genere, aş putea vorbi despre Părintele Paisie ca despre un om îndumnezeit, care s-a îndreptat adică spre îndumnezeirea cea după Har, petrecând în sânul Bisericii într-o viaţă de împărtăşire cu Sfintele Taine ale acesteia şi în nevoinţă.
Îmi voi îndrepta atenţia asupra a trei harisme duhovniceşti, dincolo de harismele fireşti pe care le-a avut, între care isteţimea şi curăţia gândurilor sale.
Să nu lăsăm să treacă ziua fără sa facem rugaciune
Când omul nu se roagă, se depărtează de Dumnezeu și devine ca boul: muncește, manâncă și doarme. Și cu cât se depărteaza de Dumnezeu, cu atât mai anevoioase devin lucrurile. I se răcește inima, după care nu se mai poate ruga deloc.
Prin păcat, dăm drepturi diavolului asupra noastră
Multă demonizare există astăzi în lume. Diavolul seceră, deoarece oamenii contemporani i-au dat multe drepturi şi primesc înfricoşătoare înrâuriri diavoleşti.
Judecata şi dreptatea omenească sunt de obicei nedrepte
– Părinte, simt judecata, logica şi dreptatea lumească pe care le am, ca pe nişte piedici în sporirea duhovnicească.
„Mă tem că nu o să mă mântuiesc…”
-Gheronda, mă tem că nu o să mă mântuiesc.
Când ajută Sfinții?
Părinte, când ajută Sfinţii?
Să nu creadă cineva că monahii se mântuiesc, doar pentru faptul că au intrat în mănăstire
Dar să nu creadă cineva că toți cei care merg la mănăstire se și mântuiesc, numai datorită faptului că au devenit monahi. Fiecare om va da socoteală lui Dumnezeu dacă și-a sfințit viața pe care și-a ales-o. Peste tot este trebuință de mărime de suflet.
„Diavolul m-a pus…”
Părinte, atunci când am căzut, este bine să spunem: „Ispititorul m-a îmbrâncit?”
Rugăciunea înseamnă siguranţă
Gheronda, adeseori mirenii întreabă cum să se obişnuiască să se roage.
„Toată nădejdea mea spre Tine o pun”
Omul dacă vrea să nu se chinuiască, trebuie să creadă în acel „Fără Mine nu puteţi face nimic” pe care l-a spus Hristos. Adică să se deznădăjduiască de sine în înţelesul cel bun şi să creadă în puterea lui Dumnezeu. Atunci când cineva se deznădăjduieşte de sine în înţelesul cel bun, atunci Îl află pe Dumnezeu. „Toată nădejdea mea spre Tine o pun”.
Câtă evlavie trebuie să avem faţă de icoane!
Câtă evlavie trebuie să avem faţă de icoane! Un monah a pregătit o icoană a Sfântului Nicolae ca să o dea de binecuvântare cuiva. A învelit-o cu o hârtie curată şi a pus-o în dulap până ce o va da. Dar fără să ia aminte a pus-o invers.
Să nu cântărim sfinţenia semenilor noştri cu cântar omenesc
Asceza făcută cu discernământ, împreună cu smerenia şi dragostea, sfinţesc pe om foarte repede, chiar şi cu mai puţină osteneală trupească.
Cu cât înaintează cineva în viaţa duhovnicească cercetându-se pe sine însuşi, cu atât mai mult i se deschid ochii sufletului său şi desluşeşte mai bine greşelile sale şi multele binefaceri ale lui Dumnezeu.
Este trebuinţă de discernământ
– Părinte, trebuie ca întotdeauna să ne mărturisim „crezul” nostru?
– Este trebuinţă de discernământ. Sunt momente când nu trebuie să vorbim şi momente când trebuie să mărturisim cu îndrăzneală „crezul” nostru, căci altfel vom fi răspunzători.
Câtă rugăciune trebuie să fi făcut sărmana lui mamă!
Rugăciunea părinţilor, dar mai ales a mamei, deoarece se face din inimă şi cu durere, este repede auzită. Atunci când eram în Schitul Ivirului, a venit la mine un tânăr. Era plecat de la părinţi şi umbla prin Halkidiki. Aici s-a lipit de un grup de închinători care veneau în Sfântul Munte şi astfel a venit şi el împreună cu aceia. Era ateu, hulitor şi foarte obraznic.
Să ne luptăm cu dăruire
Cât poate, omul să se lupte să vieţuiască în aşa fel încât să se înrudească cu Dumnezeu. Întotdeauna să privească, în orice situaţie, cum să facă voia lui Dumnezeu. Când omul face voia lui Dumnezeu, atunci se înrudeşte cu Dumnezeu şi primeşte continuu ajutorul harului dumnezeiesc.