Părinte, de ce atunci când cad în mâhnire am gânduri de hulă?
Dragostea lăuntrică îl trădează pe cel care o are, deoarece îndulceşte chiar şi pe întreg omul din afară şi îl înfrumuseţează cu harul dumnezeiesc, care nu se poate ascunde, fiindcă iradiază.
Îngerul întotdeauna împarte ca un înger ceea ce are, bucurie şi veselie cerească, în timp ce diavolul care se camuflează în înger împrăştie tulburare (ceea ce are) sau irită puţin inima, ca să înşele sufletul cu plăcerea trupească, ca şi cum aceasta ar fi, chipurile, duhovnicească, dumnezeiască.
În vechime când nu existau atâtea facilități și știința nu înaintase într-atât, oamenii erau siliți, în toate greutățile lor, să alerge la Dumnezeu și Dumnezeu ajuta. Acum fiindcă știința a progresat, oamenii Îl dau pe Dumnezeu la o parte. Merge fără Dumnezeu astăzi. Se gândesc în sinea lor: „Vom face asta și asta”. Se gândesc la pompierie, la întreținere, una, alta, dar fără Dumnezeu ce poate face omul?
– Gheronda, văd că am patimi multe.
Nu este cu putinţă să surprindem într-un mic text harismele teologice care zugrăvesc chipul sfinţit al Părintelui. In genere, aş putea vorbi despre Părintele Paisie ca despre un om îndumnezeit, care s-a îndreptat adică spre îndumnezeirea cea după Har, petrecând în sânul Bisericii într-o viaţă de împărtăşire cu Sfintele Taine ale acesteia şi în nevoinţă.
Îmi voi îndrepta atenţia asupra a trei harisme duhovniceşti, dincolo de harismele fireşti pe care le-a avut, între care isteţimea şi curăţia gândurilor sale.
Când omul nu se roagă, se depărtează de Dumnezeu și devine ca boul: muncește, manâncă și doarme. Și cu cât se depărteaza de Dumnezeu, cu atât mai anevoioase devin lucrurile. I se răcește inima, după care nu se mai poate ruga deloc.
Multă demonizare există astăzi în lume. Diavolul seceră, deoarece oamenii contemporani i-au dat multe drepturi şi primesc înfricoşătoare înrâuriri diavoleşti.
– Părinte, simt judecata, logica şi dreptatea lumească pe care le am, ca pe nişte piedici în sporirea duhovnicească.
-Gheronda, mă tem că nu o să mă mântuiesc.
Părinte, când ajută Sfinţii?
Dar să nu creadă cineva că toți cei care merg la mănăstire se și mântuiesc, numai datorită faptului că au devenit monahi. Fiecare om va da socoteală lui Dumnezeu dacă și-a sfințit viața pe care și-a ales-o. Peste tot este trebuință de mărime de suflet.
Părinte, atunci când am căzut, este bine să spunem: „Ispititorul m-a îmbrâncit?”
Gheronda, adeseori mirenii întreabă cum să se obişnuiască să se roage.
Omul dacă vrea să nu se chinuiască, trebuie să creadă în acel „Fără Mine nu puteţi face nimic” pe care l-a spus Hristos. Adică să se deznădăjduiască de sine în înţelesul cel bun şi să creadă în puterea lui Dumnezeu. Atunci când cineva se deznădăjduieşte de sine în înţelesul cel bun, atunci Îl află pe Dumnezeu. „Toată nădejdea mea spre Tine o pun”.
Câtă evlavie trebuie să avem faţă de icoane! Un monah a pregătit o icoană a Sfântului Nicolae ca să o dea de binecuvântare cuiva. A învelit-o cu o hârtie curată şi a pus-o în dulap până ce o va da. Dar fără să ia aminte a pus-o invers.