
– Gheronda, nu am dragoste de rugăciune.


– Gheronda, nu am dragoste de rugăciune.

Gheronda, de ce are cineva o deosebită evlavie la un sfânt?

– Părinte, în primii ani ai creştinismului creştinii făceau mărturisire publică. Aceasta ajută?

Părinte, când mă doare pentru ceilalţi, mă cuprinde o nelinişte şi nu mă pot ruga.
Fiindcă există nelinişte, aceasta este dovada că înăuntrul tău există elementul omenesc. Eu, cu cât mă doare mai mult pentru lume, cu atât mai mult mă rog şi mă bucur duhovniceşte, deoarece le spun pe toate lui Hristos, iar El le rezolvă.


Gândurile rele să le alungăm repede din mintea noastră deoarece atunci când acestea rămân ne ard…

– Părinte, v-aţi primejduit vreodată în război?

Părinte, când mă mânii mă fac ca torentul; nu mă pot abţine.

Era în după amiaza zilei de 2 iunie 1979. Stareţul abia îşi adusese lucrurile la Coliba „Panaguda”, dar nu apucase să le pună în ordine. Se pregătea pentru Vecernie şi a întrebat pe monahul care îl ajuta care Sfânt se prăznuieşte a doua zi, dar acela nu-şi amintea. I-a răspuns că a doua zi, când va veni, îi va spune şi a plecat grăbit pentru că se înnopta.


– Gheronda, cum se face că un om se schimbă într-o lună, iar altul se nevoieşte ani de zile şi tot nu sporeşte?



Odinioară, mai înainte ca cineva să întreprindă ceva, dacă era om vieţuitor în lume, mai întâi se gândea, iar dacă era om duhovnicesc se gândea şi se ruga. In vremea noastră chiar şi oamenii “duhovniceşti” nu numai că nu se roagă, dar nici nu se mai gândesc. Şi mai ales acum când apar probleme serioase, aceştia fac experienţe pe lume. In toate cazurile, înainte de a acţiona, să ne întrebăm: “Oare am gândit bine la aceasta? M-am rugat pentru aceasta?”.

Din focul ispitelor prin care au trecut, sfinţii au dobândit sfinţenie şi experienţă duhovnicească, pe care ne-au lăsat-o nouă, urmaşilor lor, ca să ne apărăm de vicleniile ucigaşului de oameni.


– Gheronda, care este simplitatea firească?