Mă uit și mă bucur când văd suflete care iau aminte și se nevoiesc în lumea care s-a umplut de diavoli. Dumnezeu, ca un bun și drept cum este, ne-a dat tuturor harismele potrivite fiecăruia – de pildă bărbaților bărbăția, iar femeilor dragostea – ca să ne nevoim și să urcăm treptele duhovnicești cu ajutorul harului dumnezeiesc spre a ne apropia din ce în ce mai mult de Cel Care este Creatorul nostru.
-Părinte, ce este de vină atunci când nu simt nevoia de a mă spovedi?
Părintele Tihon, atunci când s-a dus la Coliba Sfintei Cruci, nu avea biserică, deşi îi era absolut necesară. Nici bani nu avea ca s-o facă, ci numai o mare credinţă în Dumnezeu. Într-o zi, s-a rugat şi a pornit spre Karyes, cu credinţa că Dumnezeu îi va iconomisi banii de care avea trebuinţă ca să facă biserica.
‒ Părinte, cum se face că doi oameni văd în mod diferit acelaşi lucru?
– Părinte, în primii ani ai creştinismului creştinii făceau mărturisire publică. Aceasta ajută?
Părinte, când mă doare pentru ceilalţi, mă cuprinde o nelinişte şi nu mă pot ruga.
Fiindcă există nelinişte, aceasta este dovada că înăuntrul tău există elementul omenesc. Eu, cu cât mă doare mai mult pentru lume, cu atât mai mult mă rog şi mă bucur duhovniceşte, deoarece le spun pe toate lui Hristos, iar El le rezolvă.
Gândurile rele să le alungăm repede din mintea noastră deoarece atunci când acestea rămân ne ard…
– Părinte, v-aţi primejduit vreodată în război?
Părinte, când mă mânii mă fac ca torentul; nu mă pot abţine.
Era în după amiaza zilei de 2 iunie 1979. Stareţul abia îşi adusese lucrurile la Coliba „Panaguda”, dar nu apucase să le pună în ordine. Se pregătea pentru Vecernie şi a întrebat pe monahul care îl ajuta care Sfânt se prăznuieşte a doua zi, dar acela nu-şi amintea. I-a răspuns că a doua zi, când va veni, îi va spune şi a plecat grăbit pentru că se înnopta.
– Gheronda, cum se face că un om se schimbă într-o lună, iar altul se nevoieşte ani de zile şi tot nu sporeşte?
