– Părinte, mă mâhnesc atunci când ceilalţi nu au o părere bună despre mine.
Cum le-a randuit Dumnezeu pe toate! Se topesc zapezile si se umplu izvoarele. Acum nici zapada, nici ploi. Ce se va intampla? Ce va bea lumea? Sa i se faca mila lui Dumnezeu de lume, si sa slobozeasca ploaie, pentru ca de va continua seceta, incet-incet se vor usca si frunzele copacilor si nu vom vedea nu numai maslina verde, dar nici macar frunza verde. Orice ar semana omul, daca Dumnezeu nu arunca de sus aghiazma, adica ploaie, nimic nu se face. Ploaia este aghiazma.
Nu este cu putință ca într-un text atât scurt să fie consemnate toate însușirile teologice care defineau personalitatea lui sfințită. Îndeobște pot să spun că Cuviosul Paisie era un om îndumnezeit, adică se afla pe calea către îndumnezeirea după har, trăind în Biserică prin Sfintele Taine și nevoință.
Înfăţişarea exterioară a Stareţului era cea a unui monah obişnuit. Era de talie mijlocie, aproximativ 1,60 metri înălţime. Era foarte slab, din pricina ascezei de mulţi ani, având trăsăturile feţei frumoase, armonioase şi fine. Toată înfăţişarea lui inspira bunătate şi simpatie. Privirea sa era vioaie, foarte expresivă, pătrunzătoare şi scânteietoare. Mişcările lui erau însoţite de pace, siguranţă şi nobleţe. Chipul său era luminos şi plin de har.
Oamenii de astăzi nu cunosc această bucurie a călugăriei. Ei cred că nu trebuie să trăieşti în lipsă, ca să nu te chinuieşti. Dacă oamenii ar gândi puţin mai călugăreşte, dacă ar trăi mai simplu, ar fi liniştiţi. Acum se chinuiesc, pentru că au în sufletul lor nelinişte şi deznădejde.
Gheronda, unii consideră că nu au condiții pentru a duce o viață duhovnicească și spun: „Nu ai ce lua de la cel care nu are”.
Dacă omul nu lucrează (pentru Dumnezeu), caută mereu să se îndreptăţească. „Diavolul m-a pus să păcătuiesc”, sau „Adam e de vină”, „Eva e de vină, nu eu”. Un teolog mi-a spus odată:
Într-o zi a venit la Colibă cineva şi mi-a spus că este foarte mâhnit, pentru că nu se înţelege cu femeia lui. Cu toate acestea am văzut că nu există ceva serios între ei. El are o “umflătură”, femeia lui alta şi de aceea nu se pot apropia unul de altul. Au nevoie de puţină “rindeluire”.
După astfel de nevoinţe îndelungate era de aşteptat ca el să se istovească, dar să se și sfinţească. Deşi îl durea tot trupul şi mai ales picioarele din pricina statului îndelungat la rugăciune şi genunchii din pricina îngenuncherilor.
Odată a venit un oarecare tânăr tulburat şi mi-a spus: „Părinte, nu este nădejde să mă îndrept. Duhovnicul mi-a spus: «Acestea sunt ereditare…»”. Îl cuprinsese deznădejdea. Atunci când cineva îmi spune că are probleme etc., eu îi spun: „Aceasta se întâmplă din pricina cutare şi cutare. Dar ca să te schimbi, trebuie să faci cutare şi cutare”.
Părinte, dacă anii următori ne vor cere ceva mai mult și nu avem o stare duhovnicească, ci numai intenție bună, vom putea face față?
Dumnezeu îngăduie ispitele potrivit cu viaţa noastră duhovnicească. Uneori îngăduie să facem o greşeală, de pildă o neatenţie, ca altă dată să fim atenţi şi să evităm sau mai degrabă să preîntâmpinăm un rău mai mare ce ni l-ar fi putut face aghiuţă.