– Există multe cazuri. Uneori Dumnezeu îngăduie ceva ca să iasă altceva mai bun, iar alteori îngăduie aceasta ca o pedagogie. Unii sunt răsplătiţi, alţii plătesc. Nimic nu este fără rost. Să ştiţi că tot ceea ce îngăduie Dumnezeu, chiar şi oameni să fie ucişi, de pildă, este din iubire de oameni, pentru că Dumnezeu este milostiv. Prorocul Ilie câţi a junghiat? 300 de popi ai lui Baal.
Duhovnicul cel harismatic iubeşte sufletul şi îl doare pentru el, pentru că îi cunoaşte marea lui valoare. Îl ajută în pocăinţă, îl uşurează prin spovedanie, îl eliberează de nelinişte şi îl povăţuieşte către Rai. Duhovnicul se numeşte „părinte”, şi de aceea trebuie să se străduiască să fie un părinte adevărat; să mustre cu dragoste şi afecţiune dumnezeiască. Să se pună în locul fiecăruia dintre cei care se spovedesc şi să trăiască durerea aceluia, astfel încât cel ce se spovedeşte să vadă pe fața duhovnicului zugrăvită propria lui durere. Aceasta este de trebuinţă în mod deosebit în vremea noastră, când oamenii au nevoie de puţină apă rece, iar nu de oţet tare. Cei mai mulţi, deoarece primesc înrâuriri diavoleşti, cu greu primesc un sfat duhovnicesc sau o observaţie. De aceea şi certarea trebuie să se facă cu dragoste, iar arătarea greşelii în chip discret, zâmbind sau printr-o glumă.
Dumnezeu, ca un Părinte bun, prin încercările pe care le îngăduie, îşi educă copiii Săi din dragoste, din bunătatea Sa dumnezeiască, iar nu din răutate sau din dreptate lumească, juridică, pentru că vrea ca aceia să se întoarcă la El.
Mulţi Sfinţi Mucenici, atunci când nu ştiau dogma, spuneau: „Cred ceea ce au hotărât Sfinţii Părinţi”. Dacă cineva spunea aceasta, mărturisea! Adică nu ştia să aducă dovezi prigonitorilor pentru credinţa lor şi să-i convingă, ci avea încredere în Sfinţii Părinţi. Se gândea: „Cum să nu am încredere în Sfinţii Părinţi? Aceştia au avut şi mai multă experienţă, căci erau virtuoşi şi sfinţi. Cum să primesc eu o neghiobie? Cum să sufăr să hulească cineva pe Sfinţii Părinţi?”. Să avem încredere în tradiţie.
Pentru ca rugăciunea să se facă în chip corect, trebuie să te doară pentru ceilalţi. Pentru că tipicul multor creştini din vremea noastră este să nu dorească să se mâhnească. Chiar şi pensionarii, care toată ziua stau, nu se duc să se apropie de un copil părăsit, deoarece aceasta cere durere de cap. Mănâncă, îşi beau cafeaua lor, fac o plimbare, se duc la vreun spital care are infirmieri, la ceva organizat, ca să vadă vreun bolnav pentru că aceasta este mai uşor.
– Părinte, care legi se numesc duhovniceşti?
– Îţi voi explica: Aşa cum în natură există legile naturale, tot astfel şi în viaţa duhovnicească există legile duhovniceşti. De pildă, atunci când cineva aruncă un obiect greu în sus, cu cât mai mult avânt şi cu cât mai mare este înălţimea la care îl aruncă, cu atât mai mare va fi puterea cu care va cădea şi se va zdrobi. Aceasta este legea naturală. In viaţa duhovnicească, cu cât se înalţă cineva mai mult cu mândria, cu atât mai mare va fi căderea lui duhovnicească, şi potrivit cu înălţimea mândriei lui se va zdrobi.
Pe bărbat l-a înzestrat cu un fel de harisme, iar pe femeie cu un alt fel. Bărbatului i-a dat bărbăţie, pentru ca să se descurce în situaţiile grele şi pentru ca femeia să se supună lui. Căci, dacă ar fi dat şi femeii aceeaşi bărbăţie, nu s-ar fi putut menţine familia.
Când eram în Epir, se vorbea despre o femeie cum că era înfricoşătoare. Purta o cămaşă albă până jos şi avea întotdeauna un iatagan la ea. Tâlharii o luau în tovărăşia lor. Gândiţi-vă, să aibă o femeie în ceata lor!
Cei foarte păcătoşi, dacă se cunosc pe sine, au în mod firesc şi foarte mult material pentru smerenie. Orice cădere este negreşit o cădere, dar este şi material pentru smerenie şi rugăciune. Păcatele, dacă se pun în valoare orientându-le către smerenie, sunt ca şi gunoiul ce îl punem la răsaduri. Aşadar, de ce să nu folosească cineva acest material, ca să îngraşe ogorul sufletului său pentru a deveni fertil şi dătător de roade?
Un om duhovnicesc, atunci când vrea să ajute pe cineva, încearcă să-l alipească de Hristos, iar nu să-l lege de sine. După aceea, când reuşeşte să-l alipească de Hristos el se bucură, iar acela se nevoieşte privind la Hristos. Atunci şi unul şi celălalt au plata lor şi lucrurile merg firesc. însă atunci când omul se nevoieşte şi caută cum să placă aceluia care încearcă să-l unească cu Hristos, adică dacă o acţiune a sa îl va mâhni sau îl va bucura pe acela, şi nu cugetă cum vede oare Hristos această acţiune a sa, atunci nu-l mulţumeşte nici pe omul care îl ajută, nici pe Hristos,dar nici el nu se foloseşte, pentru că nu primeşte ajutor dumnezeiesc.
– Părinte, dacă cineva se mâhneşte pentru că duhovnicul l-a certat pentru o oarecare greşeală, şi cade în întristare, aceasta are egoism în sine?
– Ei, desigur. Dacă s-ar mâhni după Dumnezeu, ar primi mângâiere şi ar spori, deoarece ar încerca să nu mai facă acea greşeală. Trebuie să spună duhovnicului greutăţile, gândurile şi căderile sale şi să primească cu bucurie şi blândeţe comportamentul său cel aspru, pentru că toate se fac din dragoste şi din interes pentru sporirea sufletului său.
– Cum va putea cineva care invidiază să biruiască invidia?
– De cunoaşte darurile cu care l-a înzestrat Dumnezeu şi le pune în valoare, nu va mai invidia, iar viaţa lui va deveni Rai. Mulţi nu-şi văd darurile pe care le-au primit de la Dumnezeu, ci văd numai darurile celorlalţi şi îi cuprinde invidia. Se socotesc nedreptăţiţi, înjosiţi, şi astfel se chinuiesc şi îşi fac viaţa amară.
Este mai bine ca mama să se ocupe de educaţia copiilor, decât să se preocupe în mod exagerat de menajul casei, de lucrurile neînsufleţite. Să le vorbească despre Hristos, să le citească Vieţile Sfinţilor şi o dată cu aceasta să se ocupe şi de curăţirea sufletului ei, pentru a străluci duhovniceşte. Viaţa duhovnicească a mamei va ajuta fără zgomot şi sufletele copiilor ei. Astfel şi copiii ei vor trăi bucuroşi, dar şi ea va fi fericită, deoarece îl are pe Hristos înlăuntrul ei. Dacă mama nu are timp să rostească nici măcar un Sfinte Dumnezeule…, atunci cum se vor sfinţi copiii?
“Dumnezeu este foarte aproape de noi, dar şi la mare înălţime. Pentru ca cineva să-L “îndoaie” pe Dumnezeu, să-L facă să Se coboare şi să rămână cu el, trebuie să se smerească şi să se pocăiască. Atunci Preamilostivul Dumnezeu, văzând smerenia lui, îl înălţă până la ceruri şi-l iubeşte foarte mult. “Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte”(Lc. 15, 7), spune Evanghelia. Dumnezeu i-a dat minte omului ca să se gândească la greşeala sa, să se pocăiască şi să ceară iertare.
Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viața cea simplă, firească și înaintează spre lux, cu atât crește și neliniștea din ei. Și cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihna. De aceea umblă neliniștiti chiar și împrejurul lumii – precum cureaua mașinii împrejurul roții nebune – pentru că în toată planeta noastră nu încape multa lor liniște. Din traiul cel bun lumesc, din fericirea lumească iese stresul lumesc.
După 11 ani de nevoinţă şi de jertfire pentru aproapele la Coliba „Cinstitei Cruci”, în anul 1979 Cuviosul Paisie s-a hotărât să se mute, dintr-un motiv duhovnicesc, la o altă chilie.
La 27 februarie, ziua în care i s-a arătat Sfânta Eufimia, la îndemnul bătrânului Ioachim, a aflat Coliba Panaguda, care până atunci fusese casa în care stătea cel responsabil cu vița de vie a Sfintei Mănăstiri Kutlumuş. Aceasta a considerat-o ca pe o binecuvântare a Sfintei Eufimia şi, plin de recunoştinţă, i-a mulţumit pentru purtarea ei de grijă. Părinţii mănăstirii au primit cererea Cuviosului cu multă bucurie.
– Gheronda, puteţi să ne cântaţi cântărea de la laudă pe care aţi scris-o pentru Prea Sfânta Născătoare?
– Hai să o cântăm împreună.
„Ai aflat mult Har înaintea lui Dumnezeu, Maică a Stăpânului, Ceea ce eşti plină de Har, aşa cum Gavriil a strigat, Împărăteasa a Îngerilor, apără pe robii tăi”.
Să-ţi spun acum şi o cântare dogmatică: Maica Domnului era Fiică şi Maică, Roabă şi Împărăteasă, Împărăteasă a întregii lumi.