– Părinte, de ce nu vă faceţi preot?
– Scopul este să ne mântuim. Preoţia nu este un mijloc de a se mântui omul.
– Nu v-au propus niciodată să vă faceţi preot?
– De multe ori m-au silit. Când eram în obşte, mă sileau să iau preoţia şi Schima mare. Scopul este ca să devenim călugări pe dinlăuntru. Pe mine aceasta mă interesa; nu mă preocupă nimic altceva. Deoarece de tânăr, ca mirean, trăisem unele fapte dumnezeieşti, atunci când am mers în mănăstire mi-am spus: “Destul îmi este să trăiesc călugăreşte”.
Pe aceasta am pus accentul şi nu m-am preocupat niciodată să mă fac schimonah sau preot. Mai deunăzi a venit cineva la Chilia Panaguda şi a insistat mult să primesc preoţia. A mers la Patriarhie pentru aceasta, a vorbit acolo, a venit în Sfântul Munte… Dar i-au spus: “Spune-i lui însuşi, că nu cumva noi să hotărâm şi el să fugă”.
Şi acela a venit să-mi spună. Când l-am auzit, am strigat la el, după care mi-a spus:
“Cel puţin fă-te preot ca să citeşti rugăciunile de iertare la oameni, pentru că, pe lângă problemele lor, îţi spun şi păcatele lor. Nu-mi spuneai câte încurcături se fac, pentru că oamenii spun duhovnicilor lor sau episcopilor, uneori numai pe jumătate din cele ce le spuneai lor, iar alteori cu totul schimbate? Să asculţi păcatele lor, să le citeşti dezlegarea, ca să ia iertare şi astfel să se pună-n regulă “.
Sărmanul le spunea cu gând bun, dar aceasta nu era pentru mine.
– Adică, Părinte, dacă cineva se simte nevrednic pentru preoţie, dar îl propun alţii, ce trebuie să facă?
– Să-şi spună gândul. Nimeni nu-l poate sili nici pentru preoţie, nici pentru schimnicie. Dacă însă va primi de ascultare şi cu smerenie, şi va pune şi el puţină mărime de suflet şi puţină dragoste, atunci pe celelalte le va completa Dumnezeu. De altfel lumea are un criteriu infailibil de a distinge care preoţi s-au făcut din dragoste de Dumnezeu, ca să slujească Biserica Sa. Sunt unii care vor să devină preoţi numai din dorinţa de a fi slăviţi. Aceştia însă se vor chinui când se vor afla la vreo nevoie, pentru că Hristos nu-i va ajuta, afară numai dacă se vor smeri şi pocăi. Dar dacă cineva vrea să se facă preot fără să aibă scopuri lumeşti, dacă se va primejdui, atunci Hristos îl va ajuta.De regulă, ca să devii preot, trebuie să te silească, să vrea ceilalţi, Biserica, căci în felul acesta te va acoperi Hristos, iar atunci când te vei afla în vreo clipă grea, te vor sprijini ceilalţi şi te va ajuta şi Hristos.
Desigur, în cler sunt rari şi foarte puţini aceia care pornesc cu scopurile lor. Pe unii ca aceştia nu-i pun la număr. Cei mai mulţi încep cu intenţie bună, dar după aceea începe diavolul treaba lui şi vezi, cum intră slava, cum intră patima iubirii de vrednicii şi uită de toate. Şi ajung până la punctul să pună pe oameni să mijlocească pentru alegerea lor în proestoşi, mitropoliţi etc. Deşi au început pentru Hristos, sfârşesc în… “hrisos” (aur)… Adică să aibă cruci de aur, mitre de aur, diamante, multă felurime de podoabe, iar nu cele absolut necesare. Cum ne înşeală diavolul, dacă nu luăm aminte!
– Părinte, ce vrea Dumnezeu şi ce vor oamenii de la preot?
– Ceea ce vrea Dumnezeu este un lucru foarte mare. Hai să lăsăm aceasta şi să vedem ce vor oamenii de la preot. Mai demult, preoţii făceau asceză, erau virtuoşi, erau sfinţi, şi oamenii îi aveau la evlavie. Astăzi oamenii vor două lucruri de la preot: să fie neiubitor de bani şi să aibă dragoste. Atunci când oamenii le află pe acestea la un preot, îl consideră sfânt şi aleargă la Biserică. Dar de vreme ce aleargă la Biserică, se mântuiesc. După aceea se milostiveşte Dumnezeu şi îl mântuieşte şi pe preot. În tot cazul, preotul trebuie să aibă mare curăţie.
Pe monah diavolul încearcă să-l slăbănogească cu tot felul de ispite, astfel încât să-l netrebnicească şi rugăciunea lui să nu aibă nici o putere duhovnicească. Monahul, ca să aibă harul Sfântului Duh, trebuie să fie un monah corect. Numai atunci va avea putere dumnezeiască şi va ajuta foarte mult cu rugăciunea sa. În timp ce un preot, chiar dacă nu are o stare duhovnicească bună, tot ajuta prin puterea ce i s-a dat odată cu preoţia, atunci când săvârşeşte Tainele, citeşte oamenilor etc. Chiar să fi omorât şi un om, Tainele ce le săvârşeşte lucrează până ce se va caterisi. Dar dacă are şi o lucrare duhovnicească, atunci este un preot corect şi ajută şi mai mult.
Preoţilor care mă întreabă cum să-şi ajute enoriaşii, precum şi tuturor care au o răspundere păstorească, un lucru le accentuez: să caute să facă lucrare duhovnicească şi cu ei înşişi; să-şi facă datoriile lor duhovniceşti cele absolut necesare şi ceva mai mult, ca să aibă întotdeauna rezervă duhovnicească. Lucrarea duhovnicească în noi înşine este lucrare nezgomotoasă în aproapele, pentru că pildă vorbeşte, şi atunci oamenii imită binele pe care îl văd şi se îndreaptă. Dacă noi nu dobândim bogăţie duhovnicească spre a ne putea întreţine din dobânzile duhovniceşti, atunci când vom lucra în dar pentru ceilalţi vom fi cei mai nefericiţi şi vrednici de milă. De aceea să nu considerăm timp pierdut lucrarea în noi înşine, fie pentru un mic interval de timp, fie pentru mai mult, fie pentru totdeauna, în toată viaţa noastră, pentru că lucrarea tainică are însuşirea de a predica tainic cuvântul lui Dumnezeu în sufletele oamenilor. Omul harismatic al lui Dumnezeu transmite harul dumnezeiesc şi preschimbă pe oamenii trupeşti. Îi eliberează din robia patimilor şi-i apropie, în felul acesta, de Dumnezeu şi se mântuiesc.
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere şi cu dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003