“– Părinte, când mă mânii mă fac că torentul; nu mă pot abţine.
– De ce să nu te poţi abţine?
– Pentru că îmi cred gândului meu.
– Ei, atunci ai crezul tău, propriul tău simbol de credinţă!… Egoismul este de vină. Să nu-ţi îndreptăţeşti gândul tău. Un gând bandajat singură să-l alungi, să nu-l primeşti.
– Dar cum voi înţelege că un gând este bandajat?
– Ei, dacă nu-l înţelegi, să-l spui stareţei şi, ţac, să-l alungi, făcând ascultare în tot ce îţi va spune. Pentru un om duhovnicesc a se încrede în gândul său este începutul înşelării. Mintea să se întunecă de mândrie şi se poate înşela. Este mai bine să înnebunească, pentru că atunci va avea circumstanţe atenuante.
– Părinte, dar ajutor de la alţii nu se poate lua?
– Pentru ca cineva să fie ajutat în starea în care se află, trebuie ca şi el însuşi să ajute. Să înţeleagă că a se încrede în gândul care îi spune, de pildă, că este cel mai bun dintre toţi, că este sfânt etc, aceasta înseamnă înşelare. Dacă omul însuşi îl ţine, un astfel de gând nu se poate alunga nici cu mitralieră. Trebuie să se smerească pentru ca el să plece. Uneori mi se cere să mă rog pentru astfel de cazuri. Ce rugăciune să fac? Din moment ce acela are înăuntrul său fitilul diavolului, orice vei face tot va sări în aer. Este ca şi cum cineva ar ţine în mâinile sale fitilele de la dinamită şi ar cere să-l ajuţi ca să nu explodeze.
– Părinte, am devenit sucită.
– Cine îţi spune aceasta? Gândul tău? Eu te urmăresc din Sfântul Munte. Ştiu aceasta. Nu ai devenit sucită. Dar dacă vei crede în gândul tău, atunci acela te va răsuci. Nu crede în gândul tău, nici atunci când îţi spune că eşti într-un hal fără de hal, nici când îţi spune că eşti sfântă.
Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoinţa duhovnicească, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003