Clevetirea înseamnă învinovățire, vorbire de rău. Clevetitorul îl vorbește de rău și-l învinovățește pe aproapele său. Sfântul Vasile cel Mare zice:
„Clevetirea este a vorbi în lipsa fratelui, cu scopul de a-l defăima, chiar dacă ceea ce se spune este adevărat.“
Iacov, ruda Domnului, povățuieste, zicând:
Harul Duhului, pentru a-l mântui pe om, trebuie să îl găsească pe el curat, ca să se odihnească peste el, fiindcă nu este vorba despre simpla eliberare din robia diavolului, ci despre împăcarea şi împrietenirea cu Dumnezeu.
Este vorba despre însăşi comuniunea cu Dumnezeu, este vorba despre înfierea de către Tatăl ceresc. Este vorba despre împărăţia Lui Dumnezeu, este vorba despre „numărarea împreună cu îngerii şi cu sfinţii lui Dumnezeu.”
Judecarea [aproapelui] înseamnă a judeca şi condamna pe cineva pentru un anume păcat. Sfântul Grigorie Teologul spune că „nimic nu este mai plăcut pentru oameni decât a judeca [faptele] altora“.
Iar Sfântul Ioan Gură de Aur observă că „judecata adusă [asupra oamenilor] a doborât suflete şi le-a dus la pierzanie“.
Dumnezeu, creându-l pe om din propria Lui bunătate, a intenționat să întemeieze pe pământ Împărăția iubirii și a libertății, care trebuia să devină libertate morală prin dreapta întrebuințare a puterilor lui morale, cunoscătoare și voitoare, ca să devină omul chip al lui Dumnezeu. Și cu adevărat așa trebuia să fie omul, fiindcă numai niște ființe libere moral puteau să restaureze pe pământ Împărăția iubirii și a libertății.
Zavistia este dușmănirea pe nedrept, veșnică și nepieritoare, împotriva celui ce se bucură de un anumit bun.
Zavistia este o patimă cumplită, care duce la o asemenea rătăcire, încât face pe om să-și disprețuiască însăși mântuirea; zavistia întunecă cele bune.
Sensul personalității este indisolubil legat de comuniunea și iubirea reciprocă, înseamnă că omul este menit să promoveze Împărăția iubirii și a libertății și să contribuie la restaurarea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ.
Există Împărăția lui Dumnezeu acolo unde ființe raționale, ca ființe libere din punct de vedere moral, au relații între ele, sunt legate între ele prin iubire frățească și Îl au pe Dumnezeu împărățind în mijlocul lor, Îl cunosc pe El, Îl iubesc și Îl slujesc, fac voia Lui „ce este bun, plăcut și desăvârșit”[1], se supun Lui ca Unui Împărat și Dumnezeu al lor.
Sfântul Nectarie Taumaturgul, adică Vindecătorul sau Cel ce tămăduieşte, este renumit pentru minunile pe care le făcea încă din timpul vieţii, cu rugăciunile sale fierbinţi, pentru toţi ce-i cereau ajutorul.
După trecerea sa la cele veşnice, mormântul său a devenit loc de pelerinaj, iar înalţii ierarhi ai Bisericii lui Hristos, văzând minunile ce se săvârşeau acolo şi descoperind moaştele neatinse şi plăcut mirositoare au hotărât canonizarea Sfântului Nectarie.
Acesta este pentru întreaga lume ortodoxă, pentru toată Biserica lui Hristos, ajutor trimis de la Dumnezeu pentru cei aflaţi în suferinţă, în nevoi, în boli de toate felurile.
Cel ce are rîvnă, dar fără cunoștință, rătăcește în gândurile și lucrările sale; închipuindu-și că lucrează pentru slava lui Dumnezeu, calcă legea iubirii pentru aproapele. Fierbând în zelul său, făptuiește cele potrivnice poruncilor legii și voii dumnezeiești. Făptuiește răul ca să se întâmple ceea ce crede el a fi binele. Râvna lui e ca focul ce distruge și nimicește. Prăpădul merge înaintea lui, iar pustiirea îi vine pe urmă. Se roagă la Dumnezeu să arunce foc din cer, ca să-i înghită pe toți cei ce nu-i împărtășesc principiile și convingerile.
Viețuirea monahală înseamnă autodăruire și supunere față de Legea dumnezeiască, sărăcie de bunăvoie, înfrânare, îndurarea răului și nevoință, alături de rugăciunea neâncetată, spre împlinirea a toată virtutea, și îndelunga răbdare, în vederea desăvârșirii.
Dumnezeiescul Ioan Scărarul definește monahul în felul următor: “Monahul este strădania neâncetată a firii și păzirea neântreruptă a tuturor simțurilor; este trup cast, gură curată și minte luminată. ”
Grija cu privire la mântuirea noastră trebuie să vină la timp, iar pricina pentru aceasta este pericolul iminent cu privire la mântuirea sufletului nostru.
Cel ce este fără de grijă cu privire la mântuirea sufletului lui riscă un îndoit pericol: ori să fie răpit de moarte pe neaşteptate, ori să fie părăsit de harul lui Dumnezeu, în ambele privinţe răul este mare, fiindcă pierderea sufletului este moarte.
A căuta să placi oamenilor este nimicirea virtuții. Omul care caută să placă celorlalți cultivă virtutea pentru laudă, și nu pentru virtutea în sine; nu pentru a se desăvârși, ci ca să fie slăvit de oameni, nu pentru ca să placă lui Dumnezeu, ci pentru ca să placă lumii.
Cumpătarea este o virtute de mare valoare morală. Ea este o abţinere nu de la cele interzise ci de la cele permise, facându-se deci în scopul îndreptării. Abţinerea de la cele interzise nu este cumpătare, ci este respect faţă de lege…
Cumpătarea este un ghid de îndreptare, alcătuit spre eliberarea de patimile care au robit trupul, spre liniştirea instinctelor şi a impulsurilor păcătoase, spre curăţirea minţii şi pacificarea inimii. Cumpătarea îl împodobeşte pe cel ce o cultivă cu toate bunurile decenţei, si ale modestiei şi îmbracă caracterul său cu Strălucitoarea aură a harului ei…
Cel ce a păcătuit faţă de Dumnezeu are trebuinţă de împăcare. Arătarea Domnului nostru lisus Hristos ucenicilor Lui după Înviere şi puterea dată lor de a dezlega păcatele mărturiseşte aceasta.
Fiindcă mărturisirea este un imbold înnăscut, la fel şi înduplecarea divinităţii este o întoarcere naturală mişcată spre aceasta, fiindcă sufletul simte că a păcătuit faţă de Dumnezeu şi că trebuie să satisfacă dumnezeiasca dreptate pentru a dobândi vindecare.
Ispitele sunt îngăduite ca să ni se descopere patimile ascunse, ca să ne luptăm cu ele şi să ne tămăduim sufletele. Sunt şi ele un semn al milei dumnezeieşti. Pentru aceasta, lasă-te cu încredere în mâinile lui Dumnezeu şi cere ajutorul Lui, ca să te întărească în nevoinţa ta.
Nădejdea în Dumnezeu nu poate sfârşi niciodată în deznădejde. Ispitele aduc smerita cugetare. Dumnezeu ştie cât poate răbda fiecare dintre noi şi îngăduie ispitele după puterea noastră. Însă trebuie ca şi noi să fim cu luare-aminte, ca să nu intrăm singuri în ispită.
Sfântul Ioan Damaschin spune: „Atât cauza, cât și scopul răutăților este binele; pentru că atât cele virtuoase, cât și cele ptrivnice acestora se fac în vederea binelui; căci, chiar și atunci cânde le facem [pe cele rele], le săvârșim dorind binele; nimeni nu face ceea ce face cu gândul la rău; pentru că răul nu are ființă proprie, ci este o deformare a binelui, fiind făptuit nu de dragul păcatului, ci în vederea binelui; pentru că tot ceea ce se face se săvârșește în vederea binelui, sau a ceea ce este socotit a fi bine. „
Dumnezeiescul Ioan Gură de Aur spune despre omul viclean următoarele: „Iată aici un strălucit exemplu evanghelic: roagă-te, zice, să nu fii dus în ispită; nimic nu este mai grav în afara ispitei decât faptul de a cădea în mâinile omului viclean; acesta este mai rău decât o fiară; căci fiara nu ascunde ceea ce este, dar cel viclean, de multe ori, sub aparența bunăvoinței, își ascunde veninul, astfel încât capcana să fie mai greu de descoperit, iar victima să cadă fără să se apere în ea, ca într-o prăpastie; și n-ar greși cineva dacă ar numi buzele care vatămă virtutea și care conduc la viciu «buze nedrepte».“
1. Despre păcat: „Sfinţii Părinţi ne învaţă că fiecare păcat se învinge prin lucrarea virtuţii care i se opune. Astfel, mândria se învinge prin exersarea smereniei, ura aproapelui prin dragoste, iubirea de arginţi prin milostenie, lăcomia prin post şi cumpătare şi aşa mai departe”.
2. Despre dragoste: „N-am să pedepsesc pe nici unul dintre voi. Am să mă pedepsesc în schimb pe mine. Timp de trei zile voi posti, nu voi mânca nimic şi mă voi ruga, pentru ca ura dintre voi să ia sfârşit”.