Dacă te vei afla vrednic să petreci în singurătate, în împărăţia căreia sarcinile sunt uşoare, să nu-ţi dea greș gândul tău cu teama, după cum îi este obiceiul, cu multe feluri de gânduri schimbătoare şi trecătoare, ci să fii şi mai mult încredinţat, că este Păzitorul tău împreună cu tine şi cu deadinsul încredinţându-te în înţelepciunea ta; că tu, cu toată zidirea, sub acelaşi Stăpân sunteţi, Care toate cu o mişcare (gest) le mişcă şi le clatină, îmblânzindu-le şi chivernisindu-le.
Cu cât cineva se va lipsi de bunăvoie de bunătăţile acestei lumi, cu atât mila lui Dumnezeu îl va urma, iar iubirea Lui îl va ocroti. Însă toţi cei care au o voinţă slabă şi pentru aceasta nu se pot nevoi pentru dobândirea vieţii veşnice, Dumnezeu povăţuieşte sufletele lor spre virtute prin necazurile cele fără de voie. Căci şi acel sărac Lazăr nu era lipsit de bunătăţile acestei lumi de bunăvoie. Acesta avea şi trupul plin de răni şi astfel era cuprins de două suferinţe amare, una fiind mai rea decât cealaltă.
Când lenea va începe să intre pe furiş în sufletul tău, şi de aici înainte el se întoarce spre întuneric şi casa ta este aproape plină de întuneciune, tot mai des se arată semnele următoare: simţi înlăuntrul tău, pe ascuns, că slăbeşti în credinţă, iar cele văzute prisosesc, nădejdea ţi se împuţinează şi prin aceasta păgubeşti pe aproapele tău şi tot sufletul se umple de cuvinte de prihănire, din gură şi din inimă asupra tuturor oamenilor şi lucrurilor şi chiar asupra lui Dumnezeu, şi asupra gândurilor şi a simţurilor, care-ţi ies în cale, şi te cuprinde teama de durerile trupului, şi prin aceasta micimea de suflet te va stăpâni, şi din ce în ce sufletul tău ţi se va umplea de teamă încât şi de umbra ta te vei îngrozi şi vei tremura.
Ce altceva este trupul porcesc decât a lăsa pântecele fără hotar şi a-l umple pururea şi a nu avea vreme rânduită anume pentru trebuinţa trupului, cum au fiinţele cuvântătoare [deoarece, în cazul animalelor, instinctul le limitează consumul de mâncare şi de apă]. Şi ce se naşte din aceasta? De aici se naşte îngreuierea capului şi multă greutate a trupului împreunată cu slăbirea umerilor. Apoi nevoia de a părăsi liturghia (slujirea lui Dumnezeu).
Mulţumirea din partea primitorului stârneşte pe dăruitor să dea dăruiri mai mari decât cele dintâi. Cel ce nu se mulţumeşte pentru cele mici, este neadevărat şi nedrept şi în cele mari. Cel bolnav, care-şi cunoaşte boala sa, e dator să-şi caute lecuirea. Iar cel ce durerea şi-o mărturiseşte, se apropie de tămăduire şi lesne va afla vindecare. Inima învârtoşată prisoseşte de durere şi chinul unui bolnav, care se împotriveşte medicului, sporeşte. Nu este păcat neiertat, dar este păcat nepocăit. Darul nu rămâne nesporit, numai să mulţumim, pentru el. Nebunul (cel fără de minte) socoteşte totdeauna mică partea lui.
Lasă-te prigonit și nu prigoni. Lasă-te răstignit și nu răstigni. Lasă-te nedreptățit și nu nedreptăți. Lasă-te bârfit și nu bârfi. Fii blând și nu zelos în rău.
Îndreptățirea de sine nu ține de viețuirea creștinilor și nu e pomenită în învățătura lui Hristos. Veselește-te cu cei ce se veselesc și plângi cu cei ce plâng. Căci acesta este semnul curăției. Fii bolnav cu cei bolnavi. Plângi cu cei păcătoși. Bucură-te cu cei ce se pocăiesc. Fii prieten cu toți oamenii. […] Fii părtaș la pătimirea tuturor […].
„Când se apropie învierea omului duhovnicesc în tine, se trezeşte în tine moartea faţă de toate, şi în sufletul tău cel neasemenea zidirii se încălzeşte bucuria: şi gândurile tale se închid înlăuntrul tău, în dulceaţa aflătoare în inima ta. Dar, când lumea va învia în tine, împrăştierea cugetării ţi se va înmulţi împreună cu cugetul mărunt şi nestatornic. Iar lume numesc patimile pe care le zămisleşte împrăştierea.
Toate greutăţile şi necazurile ce nu sunt răbdate au în ele un chin îndoit [1]. Căci răbdarea omului micşorează apăsarea lor. Lipsa de curaj e maica chinului. Iar răbdarea e maica mângâierii şi o putere care obişnuieşte să se nască din lărgimea inimii. Dar această putere e greu să o afle omul în necazurile lui fără darul dumnezeiesc, care se iveşte din urmărirea rugăciunii şi din vărsarea lacrimilor.
Când auzim despre depărtarea de lume, despre părăsirea lumii, despre curăţirea de tot ce este în lume, trebuie de la început să înţelegem şi să aflăm – nu după concepţiile populare, ci după cele pur raţionale – ce înseamnă însăşi denumirea de lume, ce diferenţă de nuanţă acoperă ea, şi atunci vei fi în stare să afli cât de departe este sufletul tău de lume şi ce este amestecat în el din lume.
Calea Duhului îl pune pe singuratic într-un climat de luptă, pentru care trebuie o înflăcărare, un „zel”, pe care [Sfântul] Isaac îl consideră bun. În scrierile sale sunt însă mai multe pasaje în care îi avertizează pe singuratici despre ceea ce numeşte în mod generic şi fără nici un adjectiv „zel”[1]. Acesta e văzut de Isaac drept un imbold care, pentru a păstra rectitudinea şi pentru a apăra adevărul, întunecă iubirea, contrazicând astfel scopul spre care trebuie să tindă toată viaţa ascetică şi cu care se identifică însuşi adevărul.
“Adevărat este cuvântul Domnului, pe care l-a spus, că nu poate cineva dobândi dragostea de Dumnezeu odată cu poftirea lumii, nici nu e cu putinţă să dobândească părtăşia de Dumnezeu (comuniune cu El) împreună cu părtăşia de lume, nici să aibă grija lui Dumnezeu împreună cu grija lumii: Căci când părăsim cele ale lui Dumnezeu pentru slava deşartă, sau de multe ori pentru trebuinţa trupului, mulţi dintre noi se apleacă spre celelalte. Aceştia declară că lucrează pentru împărăţia cerurilor, dar nu-şi aduc aminte de porunca Domnului pe care a spus-o: «De veţi avea toată grija pentru împărăţia cerurilor, nu vă voi lipsi de cele trebuitoare firii celei văzute, ci vă vor veni vouă toate împreună cu celelalte».
Mă închin, Doamne, tronului măreției Tale eu, care sunt pulbere și cenușă [Facerea 18, 27] și drojdia omenirii; Ție, Căruia zeci de mii de îngeri și oștirile nenumărate ale serafimilor Îți aduc cu laudele lor de foc și sfintele lor mișcări o închinare spirituală în ascunzimea firii lor; Ție, Fire Sfântă ascunsă de simțirea și cunoașterea tuturor făpturilor create. Căci ești aproape de toți cu ajutorul Tău ori de câte ori e nevoie și ușa Ta e deschisă cu timp și fără timp [II Timotei 4, 2] cererilor tuturor.
Slăvitul părintele nostru Isaac Sirul sau Isaac de Ninive este un sfânt cuvios episcop sirian, cunoscut pentru nevoinţele sale stricte şi pentru scrierile sale ascetice.
Despre viaţa Sfântului Isaac se cunosc cu certitudine foarte puţine lucruri. Sfântul Isaac s-a născut în regiunea Qatarului sau a Bahreinului actual, pe coasta vestică a Golfului Persic. Majoritatea cercetătorilor consideră că făcea probabil parte din Biserica asiriană, care se înscria în descendenţa teologiei lui Teodor de Mopsuestia.
Adesea călătoreşte omul, fără să ştie, pe drumuri pline de fiare sălbatice, sau de ucigaşi sau de altele ca acestea. Și atunci, îndeobşte se arată prin acestea purtarea de grijă a lui Dumnezeu, că-l scapă de la o astfel de pieire, sau că, printr-o pricină oarecare, îl împiedică să pornească la drum, până ce trece fiara cea rea, sau că se întâlneşte cu cineva, care-l întoarce din drum. Și iarăşi, alteori, un şarpe cumplit zace în drum şi nimeni nu-l vede;
Toate întâmplările dureroase şi necazurile, atunci când nu avem răbdare, ne chinuiesc îndoit. Pentru că omul prin răbdarea sa alungă amărăciunea nenorocirilor, în timp ce împuţinarea de suflet naşte deznădejdea iadului.
Când voieşti să pui început unei lucrări bune, pregăteşte-te pentru ispitele ce vor fi aduse asupra ta şi să nu te îndoieşti de adevăr.
Căci e un obicei al vrăjmaşului ca, atunci când vede pe cineva începând cu credinţă fierbinte o bună vieţuire, să-i aducă în cale ispite felurite şi înfricoşătoare, ca, venind prin aceasta la frică, să-şi răcească hotărârea lui cea bună şi să nu mai aibă o râvnă fierbinte de a se apuca de lucrarea plăcută lui Dumnezeu.