„Când se apropie învierea omului duhovnicesc în tine, se trezeşte în tine moartea faţă de toate, şi în sufletul tău cel neasemenea zidirii se încălzeşte bucuria: şi gândurile tale se închid înlăuntrul tău, în dulceaţa aflătoare în inima ta. Dar, când lumea va învia în tine, împrăştierea cugetării ţi se va înmulţi împreună cu cugetul mărunt şi nestatornic. Iar lume numesc patimile pe care le zămisleşte împrăştierea. Şi, când acestea se vor naşte şi se vor desăvârşi, se prefac în păcate şi omoară pe om. Precum nu se nasc copii fără mamă, aşa nu se nasc patimile fără împrăştierea cugetării şi nici păcatul împlinit fără convorbirea cu patimile.
Când se înmulţeşte răbdarea în sufletele noastre, e semn că am primit în ascuns harul mângâierii. Tăria răbdării e mai mare ca gândurile de bucurie ce se ivesc în inimă. Viaţa în Dumnezeu e moartea simţurilor. Când vieţuieşte inima, mor simţurile. Iar învierea simţurilor este moartea inimii. Şi, când acestea învie, e semn că a murit inima pentru Dumnezeu.”
Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, în Filocalia X, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 333-334