“După cum nu toţi tinerii arată acelaşi zel pentru învăţătura şi pentru a-şi forma mai bune deprinderi, la fel şi bătrânii nu sunt toţi la fel de desăvârşiţi şi de încercaţi. (…)
De aceea nu trebuie să urmăm exemplele şi îndrumările tuturor bătrânilor pe care-i recomandă doar părul lor alb şi viaţă îndelungată, ci pe ale acelora despre care ne-am convins că s-au distins din tinereţe prin viaţa lor demnă de laudă, formaţi nu după propriile lor închipuiri, ci după moştenirea duhovnicească lăsată de cei vechi. Sunt unii a căror mulţime de păcate este mare, cărora de timpuriu le-a plăcut mai mult odihna şi, îmbătrâniţi în ale trândăviei, îşi câştigă autoritatea nu prin maturitatea cugetelor, ci prin numărul anilor. (…)Părul alb al acestora îl foloseşte ca autoritate duşmanul cel viclean pentru a induce în eroare pe cei tineri, iar pe cei care au putut fi chemaţi pe calea desăvârşirii, fie din imbold, fie prin sfatul altora, el se grăbeşte să-i tulbure şi să-i înşele punându-le în faţă asemenea chipuri nevrednice de a fi pildă, ducându-i prin învăţătura şi obiceiurile acestora la un fel de slăbiciune vătămătoare şi la o descurajare aducătoare de moarte…
Voind să vă dau exemple în această privinţă, nu pomenesc nume, ca să nu fac şi eu ceva rău, asemenea celui ce a dat pe faţă taina fratelui său, şi voi arăta numai un fapt petrecut, în măsura în care vă oferă învăţămintele necesare. Aşadar, un tânăr nu dintre cei mai răi s-a dus să se mărturisească la un bătrân cunoscut foarte bine de noi şi i-a spus simplu că este neliniştit de ispitele trupului şi de duhul desfrânării, crezând că va găsi în cuvintele duhovnicului o mângâiere pentru chinul lui lăuntric şi un leac pentru rănile sufleteşti. Dar bătrânul, mustrându-l cu cuvinte foarte aspre, i-a spus că este un nenorocit, nevrednic de a purta numele de monah, ca unul care s-a putut lăsa atras de cursele unor asemenea pofte. Mustrarea aceasta l-a rănit pe tânăr în aşa măsură, încât a plecat din chilia bătrânului cu sufletul plin de tristeţe şi de deznădejde.
Pe drum, pe când el mergea abătut şi fără să se mai gândească la îndreptare, ci, dimpotrivă, cum să-şi împlinească dorinţele care-l stăpâneau, a întâlnit pe părintele Apollo, cel mai demn de încredere dintre bătrâni. Acesta, privind chipul tânărului, şi-a dat seama că este frământat în inima lui de ceva şi a vrut să afle din ce pricină este atât de tulburat. Văzând că tânărul nu răspunde nimic, deşi era întrebat cu blândeţe, bătrânul a simţit că nu fără motiv vrea să ascundă prin tăcere cauza tristeţii care i se citea pe faţă, şi a căutat să afle cu orice chip ce durere are pe suflet. La stăruinţele bătrânului, tânărul a mărturisit că se duce în sat să se căsătorească şi să părăsească pentru totdeauna mănăstirea, fiindcă, după spusele acelui duhovnic, el nu putea fi monah de vreme ce nu era în stare să-şi înfrâneze poftele cărnii şi nici să găsească alt leac pentru ele. Bătrânul, mângâindu-l cu cuvinte blânde, i-a spus că şi el este zilnic tulburat de aceleaşi frământări şi porniri şi că de aceea nu trebuie să cadă în deznădejde şi nici să se mire de ardoarea patimii, care nu se poate birui atât prin sforţări proprii, cât prin milă şi harul Domnului.
L-a rugat să-şi amâne hotărârea cu o zi şi să se întoarcă în chilia sa, iar el a plecat în grabă la mănăstirea duhovnicului despre care a fost vorba. Când a ajuns aproape, cu mâinile întinse şi cu lacrimi fierbinţi a înălţat următoarea rugăciune:
“Doamne, Tu care singur eşti judecător nevăzut, milostiv şi lecuitor al rănilor ascunse şi al slăbiciunii omeneşti, întoarce către acest bătrân pătimirea celui tânăr, ca să înveţe şi acesta, şi chiar la bătrâneţe să înţeleagă slăbiciunile şi lipsa de experienţă a celor tineri“.
Şi după ce el a terminat această rugăciune, a văzut un etiopian negru stând în faţa chiliei aceluia şi îndreptând împotrivă-i săgeţi aprinse. Rănit neîncetat, bătrânul alergă ca un nebun încoace şi-ncolo, intrând şi ieşind din chilie, şi, cum nu putea rămâne locului, a început să meargă pe acelaşi drum pe unde plecase acel tânăr. Când l-a văzut părintele Apollo înnebunit şi apucat de furii, a înţeles că fusese lovit de diavol în inimă cu acele săgeţi aprinse şi că în el lucrează cu o căldură de nesuferit întunecarea minţii şi tulburarea simţirii. Apropiindu-se de el, i-a zis: “Unde te grăbeşti şi ce pricini te-mping să-ţi uiţi de seriozitatea ta de bătrân şi să alergi ca un copil, fără nici un pic de linişte?” Chinuit de mustrări de conştiinţă şi stingherit de agitaţia ruşinoasă de care era cuprins, credea că bătrânul i-a înţeles frământarea şi tainele inimii şi nu îndrăznea să răspundă nimic.
“Întoarce-te în chilie – i-a zis – şi înţelege că până acum, necunoscut sau dispreţuit de diavol, n-ai fost trecut de el în numărul celor pe care zilnic îi atâta şi care se luptă cu el în gândurile şi preocupările lor. După lungul şir de ani pe care i-ai trăit în acest cin, acestea sunt primele săgeţi ale lui îndreptate împotriva ta, căci până acum n-ai avut ocazia în nici o zi să le respingi sau să le înfrunţi. De aceea Domnul a îngăduit să fii acum rănit, pentru că măcar la bătrâneţe să înveţi a avea înţelegere pentru slăbiciunile altora şi din experienţa ta să ştii să te cobori la sufletele firave ale celor tineri. Când ţi-a stat înainte un tânăr chinuit de ispitele diavolului nu numai că nu l-ai înconjurat cu nici o mângâiere, dar l-ai predat în mâinile diavolului, aruncându-l într-o deznădejde primejdioasă care, dacă depindea de tine, l-ar fi înghiţit în mod grabnic. Dacă duşmanul l-a atacat pe el cu atâta putere, iar pe tine te-a dispreţuit, este datorită faptului că-i vedea virtutea înnăscută în suflet şi se grăbea să i-o nimicească mai dinainte cu săgeţile lui aprinse, pizmuindu-i izbânda viitoare. A înţeles, fără îndoială, că e mai puternic decât tine şi de aceea a socotit că trebuie să-l atace cu atâta furie. Învaţă aşadar din propria experienţă să compătimeşti pe cei care suferă şi să nu-i arunci în deznădejde nimicitoare pe cei în primejdie, nici să-i îndârjeşti prin cuvinte foarte tari, ci mai degrabă să-i întăreşti prin mângâiere blândă şi iubitoare, precum ne sfătuieşte preaînţeleptul Solomon: „Nu şovăi să-i slobozeşti pe cei ce urmează să fie ucişi” (Pilde 24, 11). După exemplul Mântuitorului nostru, nu strivi trestia zdrobită şi nu stinge snopi de în aprins (Matei 12, 20); cere de la Domnul acel har prin care să poţi cânta şi tu cu credinţă şi virtute: „Domnul mi-a dat limba învăţată, ca să ştiu să-l sprijin cu cuvântul pe cel ce este abătut” (Isaia 50,4). Căci nimeni nu poate să rabde cursele diavolului, nici să stingă sau să înăbuşe fierbinţelile trupului, care ard ca un foc adevărat, dacă nu-l ajută harul lui Dumnezeu, care ocroteşte şi întăreşte slăbiciunea noastră. De aceea, după ce am terminat de vorbit despre acea înţelepciune mântuitoare prin care Dumnezeu a voit să-l scoată pe acel tânăr din focul primejdiei, iar pe tine, prin lovituri puternice, să te înveţe ce este compătimirea, să-L implorăm pe Domnul cu rugăminţi unite să îndepărteze prin porunca Lui aceste lovituri ale diavolului, care ţi-au fost date spre folosinţă. (Căci „El însuşi aduce durere şi o lecuieşte, El loveşte şi mâinile Lui aduc sănătate” [Iov 5,18]. „El miluieşte şi înaltă, ucide şi învie, duce şi scoate din iad” [I Regi 2,6-7]. Şi săgeţile aprinse, care la rugăciunea mea ţi-au fost trimise, cu roua prisoselnică a duhului Său El le va stinge “.
Deşi Domnul a făcut ca această ispită trimisă la rugămintea bătrânului să treacă repede, aşa cum a venit, ea totuşi ne foloseşte ca învăţământ să nu mustrăm pe cineva pentru păcatele pe care ni le-a mărturisit, ci să-i uşurăm durerea prin cuvinte binevoitoare.
Dar nepriceperea şi uşurinţa unui bătrân, sau a mai multora, de a căror cărunteţe se foloseşte duşmanul cel viclean pentru a înşela pe cei tineri, să nu vă îndepărteze şi să nu vă întoarcă de la acea cale mântuitoare despre care am vorbit, de la exemplul celor mai mari. Toate pornirile noastre trebuie destăinuite fără nici o acoperire bătrânilor, care sunt leacuri pentru rănile noastre prin exemplul vieţii lor. În ei vom găsi sprijin şi ajutor sufletesc dacă nu vom încerca să stricăm totul prin judecata şi trufia noastră…”.
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004