Fraţilor, să fim ascultători, evlavioşi şi lucrători ai Cuvântului lui Dumnezeu!
Să arătăm supunere Tatălui Ceresc, Care din Sfânta Evanghelie a glăsuit către noi despre iubitul Său Cuvânt: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Carele am binevoit, pe Acesta să-L ascultaţi. Pe Acesta să-L ascultăm! Pe Acesta să-L ascultăm şi bunăvoirea Tatălui Ceresc va odihni asupra noastră în vecii vecilor.
Ce însemnătate are în toate aceste rugăciuni cuvântul „miluiește-mă” sau „milostiv fii mie”?
Arată recunoaşterea de către om a stării sale de pierzare; arată simţirea acelei mile, acelei păreri de rău pentru noi înşine, pe care ne-a poruncit Domnul să le simţim şi pe care le simt foarte puţini oameni; arată lepădarea de vrednicia proprie; arată cererea milei Dumnezeieşti, fără de care nu are nădejde de mântuire cel pierdut.
De nu suntem în stare să dorim moartea din pricina răcelii noastre faţă de Hristos şi din iubirea ce o nutrim faţă de cele stricăcioase, măcar să întrebuinţăm aducerea aminte de moarte ca pe o doctorie amară împotriva păcătoşeniei noastre, fiindcă pomenirea morţii – aşa numesc Sfinţii Părinţi această aducere aminte –, împropriindu-se sufletului, taie prietenia lui cu păcatul, cu toate desfătările păcătoase.
Seara, mergând spre somn (care faţă de viaţa zilei ce s-a scurs este asemenea unei morţi), cercetează lucrurile pe care le-ai făcut de-a lungul acelei zile. Pentru cel ce duce viaţă cu luare-aminte, această cercetare nu e anevoioasă – fiindcă din pricina luării-aminte la sine este nimicită uitarea, atât de proprie omului împrăştiat.
Rugăciunea este fiica poruncilor Evangheliei, dar ea este de asemenea, după părerea generală a Sfinţilor Părinţi, mama tuturor virtuţilor prin unirea minţii omului cu Duhul Domnului. Virtuţile care provoacă rugăciunea diferă de cele ce izvorăsc din ea: primele cresc din suflet şi sunt psihice; ultimele sunt duhovniceşti. Rugăciunea este mai înainte de toate împlinirea primei şi celei mai importante dintre cele două porunci în care se cuprind Legea, Proorocii şi Evanghelia (Cf. Matei 22, 37-40). Îi este cu neputinţă omului să se îndrepte cu tot gândul său, cu toată puterea sa şi cu toată fiinţa sa spre Dumnezeu, dacă lucrarea aceasta n-o face rugăciunea care înviază morţii şi-i readuce la viaţă prin lucrarea harului.
Voi fi şters, oare, de pe faţa lui, când vieţuirea pe acesta se va încheia, dispărând în neant ca toţi ceilalţi?
Printre lucrurile necuprinsei creaţii mă văd şi pe mine – omul. Cine sunt eu? De unde sunt eu? Care-i cauza aflării mele pe pământ? Care-i scopul vieţii mele pământeşti, a acestei călătorii scurte, istovitoare şi extenuantă în raport cu tine însuţi, în comparaţie cu veşnicia… Apar în această lume inconştient, fără a avea vreo contribuţie la aceasta, ca mai apoi să plec din ea împotriva voinţei mele, într-un mod nesigur şi neprevăzut.
Ce înseamnă a crede ?” – a fost întrebat un mare „bineplăcut al lui Dumnezeu. Acesta a răspuns: „A crede înseamnă a petrece întru smerenie și milă” (Pateric. Despre Avva Pimen cel Mare).
Smerenia nădajduiește în Dumnezeu – nu în sine și nu în oameni; de aceea, purtarea ei e simplă, fără ocolișuri, statornică, măreață. Fiii cei orbi ai lumii acesteia numesc acest lucru trufie.
….Sfântul Isaac zice: Nu-l urâți deloc pe păcătos, căci noi toți suntem păcătoși. Dacă pentru dragostea lui Dumnezeu, te preocupi de el, atunci varsă lacrimi pentru el.
De ce-l urăști? Urăște păcatele lui și roagă-te pentru el, căci așa te vei asemena cu Hristos care nu S-a mâniat pe păcătoși, ci S-a rugat pentru ei. Nu vezi cum a plâns pentru Ierusalim? Și noi de multe ori devenim pricină de râs pentru diavoli.
Luarea-aminte la sine, în adâncă însingurare, aduce roade duhovniceşti de mult preţ; însă de ea sunt în stare numai bărbaţii ajunşi în puterea vârstei duhovniceşti, care au sporit în cucernică nevoinţă şi au deprins deja luarea-aminte în viaţa lucrătoare.
În viaţa lucrătoare, oamenii te ajută să dobândeşti luare-aminte arătându-ţi când o încalci.
”Vă trimit o rețetă duhovnicească. Și vă sfătuiesc să folosiți doctoria propusă de câteva ori pe zi, mai ales în clipele de mare suferință, atât a sufletului, cât și a trupului.
Nu vor întârzia să se arate puterea și vindecarea ascunse în doctorie, care la arătare e cât se poate de smerită.
Însingurându-vă rostiți fără grabă, în așa fel încât să vă auziți glasul, închizându-vă mintea în cuvinte (așa sfătuiește Sfântul Ioan Scărarul), următoarele:
Condacul 1
Cel ce ai fost ales de împăratul Ceresc şi proslăvit de El, părinte Ierarhe Ignatie, prăznuind acum preacinstita pomenirea ta, cu osârdie te rugăm: călăuzeşte-ne la calea mântuirii, izbăveşte-ne de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, de scârbe şi de dureri pe cei ce cu dragoste strigăm ţie: Bucură-te, Ierarhe Ignatie, al pocăinţei şi rugăciunii lucrător şi dascăl prea ales!
Dacă vrei sa fii un fiu credincios și ravnitor al Bisericii Ortodoxe, atinge-ți telul prin împlinirea poruncilor evanghelice legate de aproapele. Nu îndrăzni sa-l lauzi ! Nu îndrăzni sa-l înveți ! Nu îndrăzni sa-l loveşti și să-l mustri ! Acestea nu sunt fapte ale credinţei, ci ale râvnei lipsite de judecată, ale părerii de sine, ale trufiei. L-au întrebat pe Pimen cel Mare: ce este credinţa ? Cel Mare a răspuns:
Poruncile lui Hristos nu au fost date numai omului dinafară, ci mai vârtos celui lăuntric: ele cuprind toate gândurile şi simţămintele omului, până si cele mai subţiri mişcări ale lui. A păzi aceste porunci este cu neputinţă fără priveghere statornică şi adâncă luare aminte. Privegherea şi luarea aminte nu sunt cu putinţă pentru cel ce duce viaţă împrăştiată. Păcatul şi cel ce foloseşte păcatul, diavolul, se furişează pe nesimţite în minte şi în inimă. Omul este dator să stea necontenit de strajă împotriva vrăjmaşilor săi nevăzuţi. Cum va sta la această strajă, dacă este dedat împrăştierii?
Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, Traducere de Adrian si Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 43
“Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20, 29).
Aceste cuvinte le-a grăit Domnul credinciosului Său ucenic, care n-a vrut să creadă în învierea Domnului atunci când ea i-a fost adusă la cunoştinţă de către fraţii lui, Apostolii; aceste cuvinte le-a grăit Domnul ucenicului care spusese sus şi tare că el nu va crede în învierea Domnului până ce nu se va căpăta dovada vie a acestei întâmplări atât de minunate şi atât de însemnate pentru lume.
Cine va declara război păcatului, smulgând cu sila păcatul din mintea, inima şi trupul lui, aceluia îi dă Dumnezeu un mare dar: „vederea păcatului său”!
Fericit este sufletul care şi-a văzut păcatul cuibărit în sânul său!
Fericit este sufletul care a văzut în sine căderea strămoşilor, vechimea vechiului Adam!
Sufletul tuturor îndeletnicirilor în Domnul este luarea-aminte. Fără luare-aminte toate aceste îndeletniciri sunt sterpe, moarte.
Cel ce voieşte să se mântuiască trebuie să-şi rânduiască viaţa în aşa fel ca să poată păstra luarea-aminte la sine nu numai în însingurare, ci chiar si în împrăştierea în care împrejurările îl trag uneori împotriva voinţei sale. Frica de Dumnezeu să tragă în cumpăna inimii mai greu decât toate celelalte simţiri: atunci va fi uşor să păstrezi luarea-aminte la sine atât în liniştea chiliei, cât si în mijlocul zarvei care te împresoară din toate părţile.
Îndreptăţirea pentru păcate ce nu are nevoie de născociri şi de multe vorbe, îndreptăţirea care este primită întotdeauna de Dumnezeu este pocăinţa.
De pocăinţă fuge orice păcat; nici un păcat nu poate ţine piept atotputernicei pocăinţe. Pocăinţa este virtute evanghelică, dar nepreţuit al lui Dumnezeu, cumpărat pentru noi cu preţul Sângelui Fiului lui Dumnezeu – cu acest preţ care răscumpără orice păcat al nostru.