Ce poate fi mai minunat, mai desfătător decât iubirea de aproapele?
A iubi este o fericire, a urî este un chin.
Toată Legea şi proorocii stau în iubirea către Dumnezeu şi către aproapele. (Matei 22,40)
Iubirea către aproapele este calea care duce la iubirea către Dumnezeu, căci Hristos a binevoit a se îmbrăca tainic în fiecare aproape al nostru, iar în Hristos este Dumnezeu.
Iubiţilor în Hristos fraţi! Acum răsună în inimile voastre mângâietorul glas al lui Dumnezeu Cuvântul întrupat: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, întru Mine petrece şi Eu întru el ”(Ioan 6, 56). Acum simţiţi împlinirea acestui glas cu lucrul! Pricepeţi slava voastră, pătrundeţi în adevărata voastră vrednicie: fiecare dintre voi este vas al tainei dumnezeieşti; fiecare dintre voi este biserică în care Fiul lui Dumnezeu, împreună cu Tatăl Său Cel mai înainte de veci şi cu Duhul Cel închinat, sălăşluieşte în chip tainic şi totodată fiinţial. De acum nu mai sunteţi ai voştri: sunteţi ai lui Dumnezeu.
Închinătorii cei adevăraţi se vor închina Tatălui în Duh şi Adevăr: că Tatăl acest fel caută să fie cei ce se închină Lui (Ioan 4, 23).
Iubiţi fraţi!
Am auzit acum în Evanghelie că adevăraţii slujitori ai Dumnezeului Celui adevărat se închină Lui în Duh şi Adevăr; că Dumnezeu caută, adică doreşte să aibă asemenea închinători. Dacă Dumnezeu doreşte să aibă asemenea închinători, înseamnă, bineînţeles, că El primeşte numai asemenea închinători şi slujitori, că numai asemenea închinători şi slujitori îi plac.
Învăţătura aceasta ne-a vestit-o însuşi Fiul lui Dumnezeu.
Adevărata pedeapsă a omului căzut a constat în moartea sufletului care a fost afectat imediat după călcarea poruncii. Omul a fost lipsit de Duhul Sfânt care viețuia în el și care menținea întreaga ființă omenească.
De atunci el a ajuns robul propriei sale naturi, natură contaminată de păcat care a început să comunice cu ființa demonilor. În urma domniei păcatului și a morții, părțile componente ale omului s-au separat și au început să acționeze una împotriva alteia.
Obiceiurile au o putere asemenea cu cea a însuşirilor fireşti: cel ce urmează Domnului Iisus Hristos este dator să dobândească obiceiuri bune şi să se ferească de obiceiurile rele.
Tinere! Fii înţelept şi prevăzător: din anii tinereţii tale să dobândeşti deosebită luare aminte spre dobândirea obiceiurilor bune; când vei fi în puterea vârstei, ca şi la bătrâneţe, te vei bucura de bogăţia dobândită fără osteneală în anii tinereţii.
Atotputernica pocăinţă este liman dumnezeiesc, spital dumnezeiesc. Orice greşeală se îndreaptă prin pocăinţă, orice rană, orice boală se tămăduieşte prin pocăinţă. Braţele Părintelui Ceresc sunt deschise pentru fiii risipitori care aleargă spre ele. Hristos, Care S-a pogorât pe pământ pentru păcătoşi, nu pentru drepţi, rămâne până acum între oameni nevăzut, dar cu adevărat şi deplin, săvârşind mari semne şi vindecări, şi, potrivit nemincinoasei Sale făgăduinţe, va rămâne între noi până la sfârşitul veacului. Până acum răsuna glasul Lui, până acum se aud cuvintele Lui lucrătoare, rostite oarecând către păcătoasa osândită de toată lumea, care se osândise pe sine însăşi prin tăcerea-i adâncă: Eu nu te osândesc: mergi, şi de acum nu mai păcătui (În 8,11). Cu o astfel de preîntâmpinare se da iertarea păcatelor grele.
Cel care şi-a întemeiat viaţa pe cercetarea Evangheliei şi pe împlinirea poruncilor evanghelice, şi-a întemeiat-o pe o stâncă nezdruncinată. Oricare ar fi condiţiile în care l-au plasat împrejurările vieţii, el nu-şi împuţinează lupta duhovnicească. El este neîncetat în lucrare, el luptă şi înaintează mereu, chiar dacă lucrarea sa, lupta şi progresul său, rămân necunoscute şi neînţelese de către ceilalţi! Nici o încercare şi nici o ispită care-l asaltează nu-l pot întoarce din drum.
Sfinţii monahi de odinioară numeau călugăria o viaţă evanghelică. Iată cum îl definea pe călugăr Sfântul Ioan Scărarul: “călugărul este acela care în tot locul, în toată lucrarea şi în toată vremea este călăuzit numai de poruncile şi cuvintele lui Dumnezeu”.
”Vă trimit o rețetă duhovnicească. Și vă sfătuiesc să folosiți doctoria propusă de câteva ori pe zi, mai ales în clipele de mare suferință, atât a sufletului, cât și a trupului.
Un fel al slujirii aproapelui care îmi place, care mă unge la suflet, este slujirea prin cuvântul plăcut lui Dumnezeu şi folositor, care călăuzeşte la mântuire, De aceea iubesc pustia şi însingurarea. Cu ajutorul lor aş dori să îmi curăţesc mintea şi inima – să le curăţesc în aşa fel încât ele să se facă table vii ale cuvântului dumnezeiesc viu, ca acesta să se întipărească în ele limpede, luminat, ca din cuvântul dumnezeiesc viu să izvorască mântuire îmbelşugată, să se reverse în sufletul meu şi în sufletele celor pe care îi iubesc în Domnul.
Închinătorii cei adevăraţi se vor închina Tatălui în Duh şi Adevăr: că Tatăl în acest fel caută să fie cei ce se închină Lui (Ioan 4, 23).
Iubiţi fraţi! Am auzit acum în Evanghelie că adevăraţii slujitori ai Dumnezeului Celui adevărat se închină Lui în Duh şi Adevăr; că Dumnezeu caută, adică doreşte să aibă asemenea închinători. Dacă Dumnezeu doreşte să aibă asemenea închinători, înseamnă, bineînţeles, că El primeşte numai asemenea închinători şi slujitori, că numai asemenea închinători şi slujitori îi plac.
Învăţătura aceasta ne-a vestit-o Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Să credem învăţăturii lui Hristos! Să primim cu toată dragostea atotsfânta învăţătura lui Hristos! Iar pentru a urma Lui în amănunţime, să cercetăm ce înseamnă a te închina lui Dumnezeu Tatăl cu Duhul şi cu Adevărul.
“Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20, 29). Aceste cuvinte le-a grăit Domnul credinciosului Său ucenic, care n-a vrut să creadă în învierea Domnului atunci când ea i-a fost adusă la cunoştinţă de către fraţii lui, Apostolii; aceste cuvinte le-a grăit Domnul ucenicului care spusese sus şi tare că el nu va crede în învierea Domnului până ce nu se va căpăta dovada vie a acestei întâmplări atât de minunate şi atât de însemnate pentru lume.
“Am văzut pe Domnul”, i-au spus cu bucurie Sfântului Apostol Toma ceilalţi Apostoli, cărora li S-a arătat Domnul chiar în ziua învierii Sale, seara, intrând în cămară fără a deschide uşile.
Şi tot norodul ce venise împreună la priveliştea aceea, văzând cele ce se făcuseră, se întorceau bătându-şi piepturile (Luca 23, 48). Ce privelişte să fi fost aceea care îi adusese pe privitori în cea mai desăvârşită nedumerire? Ce privelişte să fi fost aceea care pecetluise cu tăcerea gurile privitorilor şi le cutremurase, totodată, sufletele? Ei veniseră ca să-şi îndestuleze pofta de iscodire, şi au plecat bătându-şi piepturile şi ducând cu sine o înfricoşătoare nedumerire… Ce privelişte să fi fost aceea?
Uneori, din pricina puternicei lucrări a întristării se pierde toată puterea sufletului; sufletul parcă îşi pierde putinţa de a mai simţi ceva: în acest timp încep să spun cu voce tare, în chip silit şi maşinal, numai cu limba, „Slavă lui Dumnezeu!” – şi sufletul, auzind slavoslovirea lui Dumnezeu, începe, puţin câte puţin, să se învioreze, apoi să se îmbărbăteze, să se liniştească şi să capete mângâiere. Cei asupra cărora Dumnezeu îngăduie să vină necazuri nu ar putea să le ţină piept acestora dacă nu i-ar sprijini în chip tainic ajutorul şi harul lui Dumnezeu. Iarăşi: fără necazuri omul nu poate dobândi acea mângâiere tainică, adevărata mângâiere, ce i se dăruieşte după măsura necazului său, precum a spus Psalmistul: După mulţimea durerilor mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu (Ps. XCIII, 19).
Ceea ce contribuie în mod deosebit la păstrarea atenţiei când te rogi este pronunţarea rugăciunii foarte rar. Adică fără grabă, în aşa fel încât duhul tău să poată rămâne cu uşurinţă „închis” în cuvintele rostite, fără a-i scăpa un singur cuvânt.
Pronunţă-le cu voce auzibilă când te rogi singur: acest lucru de asemenea te va ajuta să-ţi fixezi atenţia. Se poate cu uşurinţă – şi trebuie făcut acest lucru – să exersezi rugăciunea spusă cu atenţie atunci când îţi împlineşti “canonul de rugăciune” în chilie.
În timpul bolii trebuie mai întâi să ne silim a mulţumi lui Dumnezeu, iar atunci când sufletul gustă dulceaţa şi tihna pe care le aduce această mulţumire se grăbeşte singur spre ea, ca spre un liman. El se grăbeşte într-acolo fugind de valurile grele ale cârtirii, puţinătăţii de suflet şi întristării.
Fraţilor, să fim ascultători, evlavioşi şi lucrători ai Cuvântului lui Dumnezeu!
Să arătăm supunere Tatălui Ceresc, Care din Sfânta Evanghelie a glăsuit către noi despre iubitul Său Cuvânt: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Carele am binevoit, pe Acesta să-L ascultaţi. Pe Acesta să-L ascultăm! Pe Acesta să-L ascultăm şi bunăvoirea Tatălui Ceresc va odihni asupra noastră în vecii vecilor.