Un păcătos și-a rânduit ca pravilă, în fiecare zi, să se roage de câteva ori către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, repetând cuvintele Arhanghelului Gavriil: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har!”. Odată, pregătindu-se să meargă la lucrul său lumesc, s-a îndreptat către icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu ca, mai înainte, să se roage după obiceiul său, iar apoi să meargă la lucrul său.
Nu fi mândru şi măreţ – ca să nu te asemeni dracilor; nu te înălţa cu inima – ca să nu fii la măsura lor. Ci fii blând şi smerit – şi vei fi înălţat de Însuşi Domnul şi te vei uni cu îngerii: „Spre unii ca aceştia îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu!”, grăieşte Domnul (Isaia 66, 2).
Adevărata pocăinţă este, ca nu numai să ne mărturisim cu adevărat păcatele noastre, ci şi să nu ne întoarcem încă la cele mai dinainte lucruri rele, şi întru îndreptarea vieţii noastre după aceea să petrecem. Nu numai neîntorcându-ne la cele mai dinainte, ci şi cu inima înfrântă să ne fie jale pentru cele ce le-am făcut înainte.
Nu te necăji că lucrurile nu vin mereu în viaţă aşa cum le vrei tu. Nu e cu putinţă, dar nici în folosul tău, ca toate să se facă după gândirea ta, după dorinţa ta, după voia ta. Gândul tău de multe ori este rătăcit, dorinţa ta împătimită, voia ta cu totul egoistă. Şi Atotştiutorul Dumnezeu fireşte că ştie asta, chiar dacă tu nu-ţi dai seama.
În îndulcirea trupească – în îmbuibare şi băutură – sufletul nu-şi află linişte şi pace, ci neîncetată luptă şi tulburare, beznă şi întuneric. Şi însăşi acea hrană şi băutură pururi sunt legate de multă grijă şi tulburare şi iarăşi nici în somn nu este pace şi linişte, ci poftiri întunecate şi tulburări înşelătoare. Însă hrana dumnezeiască, duhovnicească şi nemuritoare este pacea sufletului, liniştea vieţii, slobozenia duhului, nestingherirea conştiinţei – dulceaţa şi veselia veşnică: „Sătura-se-vor din grăsimea casei Tale şi din izvorul desfătării Tale îi vei adăpa pe ei” (Psalm 35, 8).
Mândria se naşte din nebunie şi orbire sufletească; din chibzuinţă şi cunoştinţă se naşte smerenia. Dacă te-ai cunoaşte cu adevărat, atunci nu ai fi mândru: de te-ai cunoaşte întru adevăr, atunci nu te-ai înălţa prin mândrie. Dar, aşa cum încă nu te cunoşti bine pe tine şi nu pricepi după cum se cuvine, tot aşa te şi mândreşti fără de minte, te mândreşti cu oarecare lucru de nici un preţ sau şi mai mult ‒ pentru nimic.
Nu te asemăna muştei sau furnicii, care pentru puţină dulceaţă îşi primejduiesc toată slobozenia. Nici porcilor nu te asemăna care, deşi sunt deseori izgoniţi din grădină, nimic nu ţin minte şi iar se întorc acolo. Nu fi şi tu într-atât de fără de minte şi nu te lăsa robit de nici o desfătare a lumii acesteia.
Nu te necăji că lucrurile nu vin mereu în viaţă aşa cum le vrei tu. Nu e cu putinţă, dar nici în folosul tău, ca toate să se facă după gândirea ta, după dorinţa ta, după voia ta. Gândul tău de multe ori este rătăcit, dorinţa ta împătimită, voia ta cu totul egoistă. Şi Atotştiutorul Dumnezeu fireşte că ştie asta, chiar dacă tu nu-ţi dai seama. De aceea nu îngăduie să se împlinească toate dorinţele tale, ca să nu ți se vatăme sufletul, cea mai mare comoară pe care o deţii. „Pentru că ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, dar sufletul şi-l va păgubi?” (Matei 16, 26).
Nu te asemăna muştei sau furnicii, care pentru puţină dulceaţă îşi primejduiesc toată slobozenia. Nici porcilor nu te asemăna care, deşi sunt deseori izgoniţi din grădină, nimic nu ţin minte şi iar se întorc acolo.
„Să ceară însă cu credinţă, fără să aibă nici o îndoială, pentru că cine se îndoieşte este asemenea valului mării, mişcat de vânt şi aruncat încoace şi încolo. Să nu gândească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu” (Iacov I, 6 – 7); numai credinţa îi dă atât cât vrea. „Numai credinţă să ai, spune Sfântul Ambrozie, numai să crezi!”. Cine crede puţin, puțin primeşte; cine crede mult, mult primeşte.
Omule, fii întotdeauna râvnitor și arzător cu duhul, fugi de posomorâre și răceală, ca să nu auzi despre tine așa: „Știu faptele tale; că nu ești nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă ești căldicel – nici fierbinte, nici rece –, am să te vărs din gura Mea” (Apocalipsa 3, 15-16).
Omul, care a fost zidit de Dumnezeu din trup şi duh, are şi ochi trupeşti, şi ochi duhovniceşti. Ochi trupeşti are asemenea cailor, câinilor, furnicilor şi celorlalte vietăţi din văzduh, din apă şi de pe pământ, pe când ochi sufleteşti are asemenea îngerilor lui Dumnezeu şi însuşi Domnului Dumnezeu, Care este Duh, iar nu trup. Lucrarea ochilor trupeşti este de a vedea cele trupeşti şi materiale, pe când a celor duhovniceşti este duhovnicească. Drept aceea, după cum cel ce n-are ochi trupeşti este orb cu trupul, aşa şi cel ce s-a lipsit de ochii duhovniceşti este orb cu sufletul sau cu duhul.
Pe cât este de înaltă funcția ta, pe atât de mare trebuie să fie şi smerenia ta; pe cât de mare este cinstirea, pe atât de mare trebuie să fie pogorârea de sine întru smerenie; pe cât te înalţă oamenii, pe atât de mult să te smereşti.
Pe cât de mult te cinstesc oamenii şi te slăvesc, pe atât de mult să te socoteşti nevrednic de cinstire. Nu te înălţa pentru oarecare izbânzi, ca să nu fii lepădat de Dumnezeu.
Nu este de ajuns singură umilinţa şi sfărâmarea inimii, ceea ce la o vreme se face fără de adevărată pocăinţă, ca adică nu numai să-i fie jale şi să plângă pentru păcate, ci nici să nu se mai întoarcă la păcate, şi pentru cele făcute să sufere cuviincioasa osteneală. Pomeneşte Apostolul de Isav, fiul lui Isaac (Evr. 12, 17), cum că n-a aflat pocăinţa loc, măcar deşi cu lacrimi a căutat-o pe ea. Pentru ce lacrimile păcătosului celuia nu i s-au socotit întru pocăinţă şi neprimite i-au fost lui Dumnezeu, nici nu i-a iertat păcatele de care păcătosul acela a plâns?
O, cât de minunat e să vieţuieşti curat, îngereşte, fără tulburare şi întristare, împreună cu chipurile îngereşti şi cuvioase! Unui suflet care vieţuieşte astfel, Domnul i-a făgăduit viaţă veşnică şi odihnă întru odihna veşnică, îi va dărui bucurie netrecătoare şi veselie neîncetată, îi va zice acestuia: „Cât de frumoasă eşti, draga mea, şi nici o pată-n tine nu este” (Cântarea Cântărilor 4, 7). Şi îi va fi lui acolo hrană, băutură şi desfătare necurmată harul Preasfântului Duh. Unii ca aceştia vor cânta înaintea scaunului lui Dumnezeu cântare nouă, pe care nimeni altul nu o poate cânta, decât cei care nu s-au spurcat cu femei şi sunt feciorelnici – grăieşte Văzătorul a toată taina (Apocalipsa 14, 1-4).
Unii oameni s-au obişnuit să osândească vremurile noastre şi să mustre neputinciosul neam omenesc, zicând: „Astăzi nu mai există printre oameni făcătorii de minuni care erau înainte!” Nu este adevărat! Dacă doriţi, vă voi arăta că şi astăzi există printre oameni făcători de minuni; numai să ascultaţi ce vă voi spune: oricine iubeşte pe vrăjmaşul său este un făcător de minuni. Auziţi, oare, când vă spun că oricine îşi iubeşte vrăjmaşii este făcător de minuni? Iar acesta este un adevăr şi îl voi dovedi cu dumnezeiasca Scriptură şi cu Sfinţii Părinţi.
Fiindcă mulţi sunt supăraţi şi tulburaţi de gânduri rele, iar, mai mult, de cele hulitoare, pe care vrăjmaşul le aduce, drept aceea, de folos ne este ca să le cunoaştem pe ele şi să le deosebim, când sunt spre păcat şi când nu. Să ne deprindem a ne tămădui de ele şi să le izgonim.
Că în trei chipuri se întâmplă tulburarea în gânduri: pentru necurăţie, pentru necredinţă şi pentru defăimare. Asupra acestor tulburări, doctoria este în acest fel: