„Să ceară însă cu credinţă, fără să aibă nici o îndoială, pentru că cine se îndoieşte este asemenea valului mării, mişcat de vânt şi aruncat încoace şi încolo. Să nu gândească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu” (Iacov I, 6 – 7); numai credinţa îi dă atât cât vrea. „Numai credinţă să ai, spune Sfântul Ambrozie, numai să crezi!”. Cine crede puţin, puțin primeşte; cine crede mult, mult primeşte.
Omule, fii întotdeauna râvnitor și arzător cu duhul, fugi de posomorâre și răceală, ca să nu auzi despre tine așa: „Știu faptele tale; că nu ești nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă ești căldicel – nici fierbinte, nici rece –, am să te vărs din gura Mea” (Apocalipsa 3, 15-16).
Omul, care a fost zidit de Dumnezeu din trup şi duh, are şi ochi trupeşti, şi ochi duhovniceşti. Ochi trupeşti are asemenea cailor, câinilor, furnicilor şi celorlalte vietăţi din văzduh, din apă şi de pe pământ, pe când ochi sufleteşti are asemenea îngerilor lui Dumnezeu şi însuşi Domnului Dumnezeu, Care este Duh, iar nu trup. Lucrarea ochilor trupeşti este de a vedea cele trupeşti şi materiale, pe când a celor duhovniceşti este duhovnicească. Drept aceea, după cum cel ce n-are ochi trupeşti este orb cu trupul, aşa şi cel ce s-a lipsit de ochii duhovniceşti este orb cu sufletul sau cu duhul.
Pe cât este de înaltă funcția ta, pe atât de mare trebuie să fie şi smerenia ta; pe cât de mare este cinstirea, pe atât de mare trebuie să fie pogorârea de sine întru smerenie; pe cât te înalţă oamenii, pe atât de mult să te smereşti.
Pe cât de mult te cinstesc oamenii şi te slăvesc, pe atât de mult să te socoteşti nevrednic de cinstire. Nu te înălţa pentru oarecare izbânzi, ca să nu fii lepădat de Dumnezeu.
Nu este de ajuns singură umilinţa şi sfărâmarea inimii, ceea ce la o vreme se face fără de adevărată pocăinţă, ca adică nu numai să-i fie jale şi să plângă pentru păcate, ci nici să nu se mai întoarcă la păcate, şi pentru cele făcute să sufere cuviincioasa osteneală. Pomeneşte Apostolul de Isav, fiul lui Isaac (Evr. 12, 17), cum că n-a aflat pocăinţa loc, măcar deşi cu lacrimi a căutat-o pe ea. Pentru ce lacrimile păcătosului celuia nu i s-au socotit întru pocăinţă şi neprimite i-au fost lui Dumnezeu, nici nu i-a iertat păcatele de care păcătosul acela a plâns?
O, cât de minunat e să vieţuieşti curat, îngereşte, fără tulburare şi întristare, împreună cu chipurile îngereşti şi cuvioase! Unui suflet care vieţuieşte astfel, Domnul i-a făgăduit viaţă veşnică şi odihnă întru odihna veşnică, îi va dărui bucurie netrecătoare şi veselie neîncetată, îi va zice acestuia: „Cât de frumoasă eşti, draga mea, şi nici o pată-n tine nu este” (Cântarea Cântărilor 4, 7). Şi îi va fi lui acolo hrană, băutură şi desfătare necurmată harul Preasfântului Duh. Unii ca aceştia vor cânta înaintea scaunului lui Dumnezeu cântare nouă, pe care nimeni altul nu o poate cânta, decât cei care nu s-au spurcat cu femei şi sunt feciorelnici – grăieşte Văzătorul a toată taina (Apocalipsa 14, 1-4).
Unii oameni s-au obişnuit să osândească vremurile noastre şi să mustre neputinciosul neam omenesc, zicând: „Astăzi nu mai există printre oameni făcătorii de minuni care erau înainte!” Nu este adevărat! Dacă doriţi, vă voi arăta că şi astăzi există printre oameni făcători de minuni; numai să ascultaţi ce vă voi spune: oricine iubeşte pe vrăjmaşul său este un făcător de minuni. Auziţi, oare, când vă spun că oricine îşi iubeşte vrăjmaşii este făcător de minuni? Iar acesta este un adevăr şi îl voi dovedi cu dumnezeiasca Scriptură şi cu Sfinţii Părinţi.
Fiindcă mulţi sunt supăraţi şi tulburaţi de gânduri rele, iar, mai mult, de cele hulitoare, pe care vrăjmaşul le aduce, drept aceea, de folos ne este ca să le cunoaştem pe ele şi să le deosebim, când sunt spre păcat şi când nu. Să ne deprindem a ne tămădui de ele şi să le izgonim.
Că în trei chipuri se întâmplă tulburarea în gânduri: pentru necurăţie, pentru necredinţă şi pentru defăimare. Asupra acestor tulburări, doctoria este în acest fel:
Pocăieşte-te, omule, de păcatele tale în toată ziua şi plângi pentru acestea zi şi noapte.
Pocăieşte-te, nelăsând fără de băgare de seamă nici cea mai mică greşeală; căci, de nu vei lua aminte la păcatele mici, atunci nu vei avea sârguinţă nici pentru cele mari.
Pentru ce, omule, zadarnic te mândreşti în trupul stricăcios? Nimic vrednic de mândrie şi înălţare nu vei afla întru tine: din pământ eşti luat şi în pământ vei merge iar; din nimic ai fost zidit şi nu ştii încotro te vei întoarce şi ce soartă vei dobândi.
Aşadar, nu te mândri cu bogăţia, căci aceasta piere; nu te mândri cu obârşia neamului bun, căci toţi suntem pulbere şi cenuşă; nu te mândri nici cu puterea, nici cu înţelepciunea, nici cu frumuseţea trupului: toate acestea nu sunt de la tine. Însă cu nimic altceva nu te mândri, căci nu ai nimic al tău, ci toate sunt de la Dumnezeu.
Cel mândru nu umblă în căi simple şi drepte, ci în căi strâmbe, pline de spini şi tâlhari. „Certat-ai pe cei mândri: blestemaţi sunt cei ce se abat de la poruncile Tale” (Psalm 118, 21).
Mândria e rătăcire nebună şi cea mai mare călcare de lege, iar îngâmfarea se naşte din necunoaşterea propriei neputinţe. Prin nimic altceva nu se cade şi nu se greşeşte, precum prin mândrie; nici îndreptarea inimii nu se face decât prin smerenie şi simplitate. Oricând şi oriunde s-a întâmplat căderea, înaintea acesteia a stat mândria.
Nu fi mândru, chiar dacă ai rang de seamă, ca să nu-i înveţi mândria şi îngâmfarea şi pe supuşii tăi, căci după cum este mai-marele, tot astfel sunt, de obicei, şi supuşii.
Cel mai mare peste toţi oamenii şi mai presus de toată făptura – Domnul Dumnezeu – ţi-a arătat chipul smereniei întru Sine Însuşi. El, luând ştergarul, a spălat picioarele ucenicilor (loan 13,5) – a luat chipul robului, S-a smerit, slujind până la moarte şi încă moarte pe Cruce (Filipeni 2, 7-8), pentru ca noi, văzându-L astfel, să ne smerim, să nu ne mândrim cu nimic în lumea aceasta.
1. “Bogăţia de ar curge nu vă lipiţi inima de ea” – grăieşte proorocul (Psalm 61, 10).
Mare nebunie este să-ţi alipeşti inima de mlaştină şi să ai nădejde întru pierzătoarea agonisire de argint. Aşadar, nu-ţi pune nădejdea în bogăţia stricăcioasă şi nu umbla după aur – căci acela care iubeşte aurul nu se va îndreptăţi -, ci pune-ţi toată nădejdea în Dumnezeu Cel Viu, Care este pururi, Care toate le-a zidit; iar comoara de aur şi argint este lucrare a mîinilor omeneşti – aceasta piere mai curînd decît a fost adunată.
“Adevărata pocăinţă este, ca nu numai să ne mărturisim cu adevărat păcatele noastre, ci şi să nu ne întoarcem încă la cele mai dinainte lucruri rele, şi întru îndreptarea vieţii noastre după aceea să petrecem.
Nu numai neîntorcându-ne la cele mai dinainte, ci şi cu inima înfrântă să ne fie jale pentru cele ce le-am făcut înainte. Şi nu numai să ne fie jale, ci şi prin mari osteneli ale pocăinţei a ne împăca pentru păcatele cele făcute, întrucât a nu fi asemenea (ostenelile) cu păcatele cele lucrate, ci încă să le întreacă pe ele.
Câte făpturi minunate şi iubite au fost, dar toate s-au prefăcut în puroi şi duhoare: s-au trecut, de parcă nici nu au fost vreodată. Însă în viaţa viitoare nu se mărită şi nu se însoară şi nu se pot iubi cu dragoste trupească, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu (Matei 22, 30; Marcu 12, 25; Luca 20, 35).
Câte feţe frumoase au fost în lume şi toate au putrezit; câte făpturi minunate au fost, şi toate s-au trecut; câte făpturi minunate şi iubite au fost, dar toate s-au prefăcut în puroi şi duhoare: s-au trecut, de parcă nici nu au fost vreodată.
Nu te întrista dacă ceva din ceea ce se săvârşeşte în lume nu se face după dorinţa ta.
E cu neputinţă ca toate să se săvârşească după gândul tău şi după cum tu voieşti, căci nu toate dorinţele tale sunt bune şi nu toată implinirea lor este cu folos.
S-a împlinit ceva după dorirea şi voia ta – bine; nu s-a împlinit – lasă-l voii lui Dumnezeu. De s-a împlinit vreun lucru aşa după cum tu însuţi l-ai dorit, fii mulţumitor; dacă nu s-a făcut aşa, nu te mâhni, căci nimic nu este veşnic aici, şi orişice lucru este pentru scurtă vreme în această lume.
Cine se gândeşte întotdeauna la Dumnezeu, acela Îl iubeşte pe Dumnezeu, cine se gândeşte întotdeauna la cele pământeşti, acela iubeşte pământul. Şi celui pe care îl iubeşte, aceluia i se şi aseamănă!…
“Luaţi seama la crinii cîmpului cum cresc”. Cum cresc crinii cîmpului, florile? Ele cresc şi se deschid spre cer. Nu spre pămînt îşi îndreaptă iarba floarea ei, ci o desface către cer, o deschide şi îi descoperă cele dinăuntrul ei, de parcă ar vrea să le arate cerului sau, mai bine zis, Creatorului Însuşi, lui Dumnezeu.