“Aşa cum îmi e obiceiul şi potrivit firii mele vă voi vorbi şi cum foarte deschis şi pe şleau. Şi aceasta cu atât mai vârtos cu cât şi textul evanghelic al zilei nu e ticluit din cuvinte amabile, mângâitoare şi sfioase, ci este şi el redactat cu vorbe dure şi foarte pe şleau. Socotesc că e mai bine să citim din nou împreună textul evanghelic aflat, în Evanghelia Sfântului Apostol Matei capitolul 10, versetele 32-33 şi 37-39:
„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine, îl va găsi“.
Textelor acestora li se adaugă un altul, care nu v-a fost citit în cadrul Sfintei Liturghii, dar care le completează şi stă în legătură nemijlocită cu ele. Să-l citim şi pe acesta, aflat în Evanghelia Sfântului Apostol Luca 14, 26: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu”.
Iar versetul 21 aproape că repetă versetul 38 din capitolul 10 al Evangheliei după Matei: „Şi cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu“.
Stranii şi spăimântătoare cuvinte, fraţi creştini, stranii şi spăimântătoare cuvinte! Cum adică, Domnul Hristos cel bun, blând şi milostiv, Domnul Care întotdeauna ne-a propovăduit iubirea, care e Însuşi Dumnezeu – iubire, a Cărui învăţătură dă iubirea drept pivot al Lumii şi esenţă a credinţei, dintr-odată şi în chipul cel mai neaşteptat ne predică ura, ne îndeamnă să urâm şi să vrăjmăşim? Şi încă pe cine! Pe soţie, pe copii, pe părinţi, pe fraţi şi surori, casa noastră, sufletul nostru, pe noi înşine?
Greu îmi vine a crede că Dumnezeul iubirii a putut să ne voiască duşmănoşi. Eu unul cred că textul evanghelic de astăzi nu trebuie înţeles numai după ce pare a propovădui, altfel spus după înfăţişarea sa strict literală. Cred că trebuie tălmăcit şi înţeles în adâncime. Iar înţelesu-i adânc şi ziditor îl bănuiesc a fi în conformitate cu învăţătura creştină: se cuvine a ne iubi soţia, fraţii, surorile, copii, părinţii, casa. Da, a-i iubi. A nu ne urî nici pe noi înşine (numai păcatul sălăşluitor în noi). Dar – şi repet adverbul acesta – dar la nevoie, la o adicătelea (cum se zice în limbaj popular), în momentele grave şi hotărâtoare ale vieţii, când se pune pentru noi problema de a da pe faţă cine suntem şi ce credem, ei toţi – soţia, copiii, tatăl, mama, fraţii, surorile şi aşa mai departe – nu trebuie să ne fie piedică pentru mărturisirea cu glas puternic şi înalt a lui Hristos.
Zic unii oameni: ce vreţi? ce pot face? ce vreţi să fac? Am nevastă, am copii mici, am părinţi bătrâni, am şi eu o căsuţă, o brumă de bunuri, o oarecare situaţie, ce vreţi, n-am ce face! De voie, de nevoie, n-am încotro, mă lepăd de Hristos, măcar de formă şi numai cu vorba.
Acesta, nu este un raţionament creştinesc. Adevăratul raţionament creştinesc, conform textului evanghelic şi fidel atât libertăţi cât şi spiritului său este: deşi am nevastă, copii, ş.a.m.d., măcar că am nevastă, copii ş. a. m.d; eu tot nu mă lepăd de Hristos, eu Îl mărturisesc. Pe nimeni altcineva nu iubesc mai mult în lumea aceasta decât pe Hristos, la nimeni în lumea aceasta nu ţin mai mult decât la Hristos. Nevasta, copiii ş. a. m. d. nu-mi sunt mie piedică în mărturisirea lui Hristos. Îmi iubesc familia, rubedeniile, fiinţa, dar stabilesc o ierarhie: în primul rând Îl aşez pe Hristos, iar pentru dragostea ce o port alor mei nu vreau să le dau o pildă rea, să ajungă a se ruşina de mine.
Zic unii oameni: nu mă lepăd de Hristos, Îl iubesc, Îl mărturisesc, Îl venerez, însă în inima şi în sufletul meu, înlăuntrul sinelui meu, în ascunzişul persoanei mele intime. Cu gura, cu glas puternic şi înalt nu-mi dă mâna să o fac. Ei şi! nu aceasta trage greu la cântar. Esenţial nu-i oare ce credem, ce mărturisim în sinea noastră, în adâncul fiinţei noastre spirituale? Vorbele nu-s decât sunete şi părelnicii, alcătuiri şubrede şi de suprafaţă, zboară, se pierd în vremelnicie.
Nici raţionamentul acesta nu-i creştinesc. Luaţi aminte: nu ajunge credinţa lăuntrică, nu ajunge dragostea nemărturisită în afară, oricât de sinceră, de fierbinte. E făţarnică. Cum adică făţarnică de vreme ce este sinceră, ba şi caldă? E făţarnică pentru că nu se dă pe faţă, e pe jumătate: numai înăuntru, e drămuită. Făţarnică este aceea manifestată doar la exterior, înjumătăţită, necompletă, necurată este şi aceea care se ascunde în interior, se piteşte în găoace şi se teme de lumină. Că aşa este, că am dreptate rezultă din însuşi textul Sfintei Scripturi, Mă refer la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel (10, 10): „Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.” Auziţi! din inimă mărturisirea lăuntrică e bună pentru sporirea noastră duhovnicească, pentru mântuire însă e nevoie, neapărată nevoie de una exterioară cu gura, cu vorba. Nu ajung iubirea sau credinţa din inimă, ne mai trebuie şi curajul de a ne mărturisi credinţa cu gura, ori care ar fi riscurile.
Un mare scriitor rus contemporan ne spune ca atunci când ne aflăm la ananghie, în mare primejdie, într-o situaţie-limită (cum se exprimă limbajul cult), în pericol de a ne trăda pe noi înşine şi de a săvârşi acte ori a grăi cuvinte de care apoi ne vom căi amarnic, în asemenea momente există o singură soluţie eficace şi fără greş: să ne considerăm morţi! Dacă ne socotim morţi nu ne mai paşte nici un pericol. Nimic nu ne mai poate speria, cu nimic nu mai putem fi momiţi, la nimic să nu mai luăm aminte în afară de credinţa noastră: suntem doar morţi! Ce ne-ar mai putea ispiti? A! spune acelaşi mare scriitor, pot striga: păcat de tinereţele mele (sau vai de bătrâneţele mele), păcat de cărţile pe care nu le voi mai citi, păcat de plimbările pe care nu le voi mai putea face, păcat de muzica pe care nu o voi mai asculta, de mâncărurile pe care nu le voi mai mânca, de băutura pe care nu o voi mai bea, păcat de toate frumuseţile şi minunile acestei lumi pe care nu le voi mai vedea, însă altă cale nu există pentru mine: mai bine îmi este să mor odată eu Hristos decât să-L reneg.
Nimic nu poate fi pus în balanţă cu Hristos: mici nevasta, nici copiii, nici părinţii, nici rudeniile, nici casa, nici bunurile, nici situaţia, nici slujba, nici chiar viaţa. Când e vorba de Hristos, El trebuie mărturisit de făpturile cele mai apropiate şi mai dragi nouă; şi anume trebuie mărturisit cu vorba, cu gura. Cu vorba, cu gura. De ce oare?
Cum adică, pot obiecta unii oameni, sunt oare atât de importante vorbele, cuvintele? Vorbuliţele, cuvinţelele, formulele, vorbele goale? Au ele atât de mare însemnătate? Se cade să le acordăm precăderea? Răspund: da, sunt însemnate, da, importanţa lor e covârşitoare. „Ca-n basme-i a cuvântului putere“, spunea poetul Alexandru Vlahuţă. Nu ajunge să crezi, cu inima. Ni se cere o declaraţie publică. Nu-s puse în discuţie numai oarecare cuvinte şi formule, oarecare cuvinţele şi vorbe de clacă.
Mărturisirea cu glas puternic e altceva, e cu totul altceva. E tot una cu o luare de atitudine, cu adoptarea unei ţinute, cu vădirea fiinţei noastre lăuntrice, darea noastră pe faţă şi în vileag, arătând cine şi ce suntem, de ce parte suntem, unde ne situăm, ce hram purtăm, ce căutăm pe acest pământ, ce sens dăm prezenţei noastre în lume, cum ne definim.
Nu putem fi şi cu Dumnezeu şi cu Mamona. La nevoie trebuie să ştim – dacă suntem cu adevărat ai lui Hristos – să acceptăm suferinţa, sărăcia, necazul, crucea, chiar şi moartea. Moartea!
Ei, în secolul nostru şi în societatea contemporană nu prea este vorba de moarte. Problema nu se mai pune în termeni, atât de categorici. Pe vremuri, da, când împăraţii romani îi prigoneau pe creştini, exista pericolul apostasiei, adică al lepădării publice şi solemne de Hristos, cerându-li-se creştinilor, sub ameninţarea morţii şi a celor mai groaznice chinuri, să se dezică de Hristos şi să se ducă să se închine idolilor. Acum nu mai stau lucrurile aşa.
Creştinii nu mai sunt ameninţaţi cu moartea şi chinurile, nu li se mai cer acte solemne de apostasie şi lepădare publică de Hristos. Ceea ce ştim înseamnă însă că nu mai există şi acum lepădarea de Hristos. Există lepădări indirecte, nu mai puţin reale totuşi decât apostasia de odinioară.
Ne lepădăm de Hristos aderând la o doctrină ateistă, participând la adunări ateiste, dându-ne în orice fel consimţământul la o mişcare ateistă. Sau ruşinându-ne şi ferindu-ne să ne facem semnul Sfintei Cruci, ruşinându-ne şi ferindu-ne să fim văzuţi intrând într-o biserică ori rostind acele cuvinte sau făcând acele gesturi care ne-ar putea descoperi drept creştini.
Atunci când ni se cere o lepădare, fie ea doar indirectă şi bine camuflată, de Hristos, atunci, da, e bine să ne urâm pe noi înşine, familia noastră, bunurile noastre. Atunci să-L mărturisim pe Hristos cu orice preţ. Ăsta-i examenul, asta-i proba, asta-i Judecata de Apoi pe pământ. „Încă nu v-aţi împotrivit până la sânge” grăieşte Apostolul neamurilor, iar noi ne ferim de necazuri, neplăceri, de oarecare suferinţe, de vorba lumii, de mărunte pierderi. În vreme ce Hristos ne cere curajul, fermitatea, neclintirea, puterea de a putea privi Crucea.
Da, fraţi creştini, aşa e cu Hristos. E pe viaţă şi pe moarte, nu-i de joacă, nu-i de şagă, nu-i cu jumătăţi de măsură, nu-i cu fofârlica, uite popa nu e popa, nu-i cu „să vezi că“, nu-i cu „ce putem face“, cu „împrejurările m-au silit “…
Hristos e bun, blând, milostiv, mângâietor şi dulce. Dar nu e numai atât. E tot una cu Acela care S-a suit de bună voie pe Cruce şi Şi-a vărsat sângele pentru noi, murind în chinuri cumplite. Hristos e bun, blând, milostiv, mângâietor şi dulce dar e şi teribil, e Cel care n-a pregetat a Se lăsa răstignit. El ne cere să luăm foarte în serios situaţiile, noastră de creştini. Cu El nu-i de şagă şi de joacă. Pe oameni îi putem minţi, înşela, amăgi, duce cu vorba. Pe Domnul nu-L putem minţi, înşela, amăgi, duce cu vorba. Dacă ne lepădăm şi ne ruşinăm de El şi El se va lepăda şi ruşina de noi la Judecata din urmă.
Există, fraţi creştini, o imagine înfiorătoare, cer voie să o evoc înaintea dumneavoastră. Vă mărturisesc că-mi vine adeseori în gând, că mă obsedează cutremurându-mă şi îngrozindu-mă. Iat-o:
Hristos stă pe scaunul de judecată în ziua de apoi, pe tronul Său nepărtinitor şi oamenii vin toţi în faţa Lui. Şi El îi împarte în două cete: de-a dreapta şi de-a stânga, oile şi caprele. Pe cei din dreapta îi binecuvântează şi-i trimite în rai, acolo unde este fericirea veşnică. Pe cei din stânga, blestemaţii, îi trimite în gheena focului, acolo unde-i plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Dar mai există o a treia ceată! E a celor pe care înainte de a-i osândi şi trimite în iad, Domnul, de cât îi este silă şi scârbă de ei, nici nu vrea să-i vadă, să se uite la ei: şi când I se înfăţişează, El îşi ridică braţul drept, săltându-şi cotul şi acoperindu-şi ochii cu palma. De cât îi este silă şi scârbă de ei. Nici măcar o privire nu le aruncă! (E posibil să-mi spuneţi: dar Domnul e Duh! Cum poate fi vorba de ridicarea braţului şi acoperirea ochilor? Da, Domnul e duh, dar din pricina slăbiciunii noastre, noi, în sfintele noastre icoane, ne închipuim Puterile cereşti luând chip omenesc. Iar Iisus S-a înălţat la cer cu trupul, cu trup de slavă dar cu trupul, şi-n unele icoane e înfăţişat şezând de-a dreapta Tatălui şi ţinând Crucea alături de El, amintire a pătimirilor Sale lumeşti, trupeşti. Aşa încât cred că nu e o erezie ori greşeală a pomeni de acoperirea ochilor şi ridicarea braţului.) Pe cei care s-au lepădat de El, pe hulitorii Sfântului Duh, pe prietenii, urmaşii şi credincioşii lui Iuda (pe vânzători adică, pe delatori, pe turnători). El îi trimite acolo unde le este locul fără a-i socoti vrednici măcar de căutătura Sa cea mai aspră. Imaginea aceasta mă obsedează şi vă mărturisesc că adesea mă rog lui Dumnezeu să nu fie aşa şi pentru mine când voi veni la Judecată.
Să ne rugăm cu toţii fierbinte să nu fie aşa pentru nici unul dintre noi. Să nu-Şi ridice Judecătorul braţul spre a-Şi acoperi ochii, spre a nu fi silit să ne privească. Să nu avem parte de această supremă lepădare şi această înfricoşătoare ruşine.
Să nu fie aşa!”
Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi – Cuvinte de credinţă, Editura Polirom / Man. Rohia