De câte ori nu le-a zis Hristos ucenicilor Săi: „Încă nu înțelegeți?” (Mc. 8, 17). Ei răspundeau: „Înțelegem, Doamne, înțelegem!”, dar curând se dovedea că nu pricepeau pe deplin. Dragostea lor față de Hristos le dădea impresia că înțeleg, dar în realitate, taina le rămânea ascunsă.
Îi mulțumim lui Dumnezeu nu doar pentru ceea ce înțelegem, ci și pentru ceea ce trăim fără să pricepem pe deplin. Înțelegem noi, oare, cum ne bate inima? Poate că nici măcar nu știm exact cum arată sau unde se află. Înțelegem în ce fel sângele devine lapte de mamă? Putem explica moartea sau viața? Ce anume face ca pleoapele să clipească? Cum se nasc în noi bucuria neașteptată sau tristețea bruscă? Înțelegem cum creștem? Și totuși, vrem să pătrundem taina Liturghiei!
Cu toate acestea, Îl trăim cu adevărat pe Dumnezeu. De aceea, se numește Euharistie – mulțumire. Stăm înaintea Lui ca și cum am înțelege și Îi mulțumim, rostind cu credință: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” (Mc. 9, 24). „Înțeleg, Doamne, ajută neînțelegerii inimii și minții mele!”
La Liturghie, sufletul inspiră adânc, asemenea omului care pătrunde într-o grădină plină de miresme și trage aerul în piept. Acolo, în biserică, respirăm toate bunătățile raiului ceresc și ne săturăm de Dumnezeu.
În Vechiul Testament, iudeii se înfățișau înaintea lui Dumnezeu de trei ori pe an (Ieș. 34, 23-24; Deut. 16, 16), cu simțământul profund că El era prezent în Sfânta Sfintelor (Ieș. 25, 21; 3 Împ. 8, 6). Cădeau la pământ și I se închinau. Când cineva devenea catehumen, era îndemnat: „Iată, Hristos, închină-I-te Lui!”, iar catehumenul răspundea: „Mă închin Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Treimei celei deoființă și nedespărțită.” Această clipă era trăită cu o dăruire tinerească, cu ochii duhului larg deschiși.
La Liturghie, însă, nu doar de trei ori pe an, ci de fiecare dată, ne închinăm Tatălui, Fiului și Sfântului Duh. Ce importanță are dacă înțelegem sau nu înțelegem, atâta timp cât trăim taina? Nu știm ce este viața, iar oamenii de știință nu pot explica pe deplin acest mister. Și totuși, trăim. Asemenea, supraviețuim în Duhul Sfânt, lucrând asupra noastră Tatăl prin Fiul (In. 5, 17).
A trăi înseamnă a-L trăi pe Dumnezeu. După cum este firesc să inspirăm și să expirăm pentru a supraviețui, la fel este firesc să ne închinăm Lui, respirând rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” Această simplă și adâncă rugăciune, unită cu respirația, devine simbolul adunării liturgice și al vieții neîncetate în Hristos.
Trăim cu adevărat atunci când ne aflăm în biserică, când respirăm aerul sfințit al rugăciunii, pentru că fiecare moleculă de aer poartă în sine prezența lui Dumnezeu.
Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la sfintele slujbe, Editura Sf. Nectarie, 2020