Nu sta să te judeci pe tine însuţi pentru ceva pe care l-ai făcut – bine, rău, virtute, păcat – sau să-l compari cu ceilalţi.
De câte ori nu avem de-a face cu acest lucru! Să uităm cele din urmă şi să nu ne intereseze ce am făcut. Pentru că analizând, descoperim că am făcut ceva important sau ceva rău, ceva mare şi frumos şi mai reuşit decât celălalt sau ceva mai mic.
Durerea, supărarea, agonia, tragedia sufletească sunt consecințele căderii omului care se datorează egoismului lui. Înfumurările ego-ului nasc în suflet mâhnirea, în timp ce starea lui fiziologică este bucuria, fiindcă Dumnezeu este pace, iar sufletul este o insuflare a lui Dumnezeu, a fost creat de El, și se îndreaptă spre El.
Prin urmare mâhnirea este străină și nejustificată în viața omenească.
Pemptousia: De mai multe ori, în dialogurile noastre, ne-am referit la personalitatea părintelui Emilianós. Care considerați că a fost rolul său în reînvierea vieții monahale în zilele noastre?
Gheronda Elisei: Pentru a vorbi despre gheronda Emilianos am avea nevoie de o zi întreagă, și tot nu ne-ar ajunge, dar, dacă ar fi să-l caracterizăm într-un singur cuvânt, am putea spune că gheronda Emilian era un om deplin în tot ceea ce făcea, în viața sa, în gândurile sale, în modul său de a percepe lucrurile, de a comunica cu ceilalți. Era, deci, un om deplin atât în latura eclezială, cât și în cea socială.
Asceza personală a credinciosului, urmând pilda celei monahale, cuprinde răbdarea, înfrânarea, pocăința, îndelunga răbdare, abstinența, postul privegherea, isihia, osteneala, durerea. Acestea constituie asceza.
Asceza este, înainte de toate, cheia bisericească ce deschide larg ființa noastră intrării lui Dumnezeu. „Chiar dacă ajunge cineva la piscul virtuții, tot are trebuință de osteneala ascezei”, zice avva Filimon, nu mai are nici războaie, nici ispite, nici probleme, dar asceza trebuie continuată.
Viaţa duhovnicească nu înseamnă să dobândesc ceva ce nu am, ci să descopăr ceea ce am deja, să dau viaţă înlăuntrul meu la ceea ce am primit de la Dumnezeu. Asta-i stagnarea noastră, faptul că nu simţim că pentru noi nu e viu ceea ce deja Dumnezeu ne-a dat.
De ce este nunta „taină mare”? Pentru că este comuniune cu Dumnezeu prin însoțire. Prin comuniunea omenească, ce este preânchipuire a vieții și a dorinței, și a voinței, și a planului lui Dumnezeu, se împlinește unirea cu Dumnezeu, se înfăptuiește pronia dumnezeiască. Apostolul Pavel, referindu-se la nuntă, spune: „Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos și în Biserică” (Ef. 5,32).
Nunta are importanță și este o Taină, pentru că e de nedezlegat, iar caracterul de nedezlegat al nunții înfățișează însoțirea nedezlegată a lui Dumnezeu cu omul.
Așadar, în lume, când nu avem pe Hristos strigând și urlând în viața noastră, în existența noastră, ci trăim absența lui Hristos, trebuie să arătăm dragoste față de aproapele, să facem milostenie, ca să putem să ne întărim cumva viața noastră.
Prin aceste virtuți ne lepădăm în parte de noi înșine și trăim pentru Hristos. Dar în mănăstire nu trăim pentru Hristos, ci Îl trăim pe Hristos, trăim în Hristos. De aceea Biserica noastră spune mirenilor: „Ai? Să dai”. În timp ce monahilor le zice:„Să nu ai nimic al tău”.
După cum știți, Sfântul Iacob a fost fiul tâmplarului Iosif și prin urmare, frate cu Hristos. Era atât de ales, atât de drept și de sfânt încât iudeii se simțeau inferiori, nefericiți că nu exista altul în neamul lor, precum Iacob. Astfel, pentru că acesta îi critica aspru deoarece nu L-au primit pe Hristos ca Messia, din revoltă și invidie, l-au urcat pe aripa templului și l-au aruncat de acolo, însă el nu a murit. Au alergat atunci cu răutate și l-au ucis.
Pentru noi are importanță nu numai faptul că era superior pentru credința sa, pentru virtutea și realizările sale jertfelnice, ci și faptul că era de o mare noblețe.
Iubirea este imitarea lui Hristos căci „El ne-a iubit întâi”. Prin urmare, atunci când iubesc înseamnă că am luat dar, că am luat har de la Dumnezeu şi că mă asemăn cu Hristos.
Astăzi trăim într-o lume a judecăților între oameni, a osândirii și a clevetirii și de aceea trebuie să luăm bine aminte la severele avertismente scrise de părintele Emilianos:Legea lui Dumnezeu este valabilă pentru fiecare persoană.
Dar el (Cuviosul Nil Calavritul) având pururea în minte poruncile Stăpânului, ca și cum ar fi fost spuse numai către el, și amintindu-și că „cel ce zice fratelui său: Racca, vinovat va fi focului gheenei!” (Mt.5, 22), nu a spus niciodată către acesta vreun cuvânt rău.