Interviu cu Arhimandritul Elisei, egumenul Mănăstirii Simonos Petra despre personalitatea părintelui Emilianos Simonopetritul și învățătura lui despre aproapele
Pemptousia: De mai multe ori, în dialogurile noastre, ne-am referit la personalitatea părintelui Emilianós. Care considerați că a fost rolul său în reînvierea vieții monahale în zilele noastre?Gheronda Elisei: Pentru a vorbi despre gheronda Emilianos am avea nevoie de o zi întreagă, și tot nu ne-ar ajunge, dar, dacă ar fi să-l caracterizăm într-un singur cuvânt, am putea spune că gheronda Emilian era un om deplin în tot ceea ce făcea, în viața sa, în gândurile sale, în modul său de a percepe lucrurile, de a comunica cu ceilalți. Era, deci, un om deplin atât în latura eclezială, cât și în cea socială.
Pemptousia: Avea un fel de catolicitate (universalitate)…
Gheronda Elisei: Da, un fel de vastitate, universalitate în gândire și în manifestări…Cei doi poli ai preocupărilor sale erau Dumnezeu și omul. Deci, toată gândirea, toată ,,filosofia” sa, după cum putem citi în cărțile sale, îl avea în centru pe Dumnezeu și pe creatura Acestuia, omul. Restul erau elemente de ,,ornament”, dacă putem spune așa. Grija față de mănăstire, diversele activități religioase în care era implicat formau doar decorul preocupărilor sale, pentru că gheronda avea în centrul preocupărilor doar pe Dumnezeu și omul. Gheronda punea preț pe fiecare om și dădea importanță fiecărui suflet care venea și îi cerea ajutorul. Renunța la timpul său și chiar la întâlnirile foarte importante dacă cineva îi cerea atunci ajutorul. Nu precupețea nici un efort în acest sens. Așadar, Dumnezeu și omul erau în centrul preocupărilor sale. Ce îl caracteriza în mod special pe gheronda Emilianos…?
Nici nu știu cu ce am putea să începem când vorbim despre gheronda Emilianos…Viața sa duhovnicească adâncă, cultura sa teologică dar și profană, studiul Sfinților Părinți, asceza, rugăciunea? Multe putem să spunem, iar toate acestea nu fac decât să întregească ceea ce am spus la început într-un singur cuvânt, și anume personalitatea sa duhovnicească deplină. Așadar, aceasta este contribuția sa principală la reînvierea vieții monahale. Aceasta era întrebarea, nu, de aici am plecat?
Pemptousia: Da, da…
Gheronda Elisei: Despre oameni putem citi, aflând astfel amănunte din viața lor. Însă, ceea ce nu este scris în cărți, este, de cele mai multe ori, mai important și mai reprezentativ cu privire la acei oameni. Așadar, care a fost contribuția părintelui Emilian, așa cum l-am cunoscut noi? A fost însuși modul său de viețuire și – fără a spune vorbe mari – o descoperire. Acestea două. Aceasta este contribuția sa pentru că acestea două reverberează în sufletul fiecărui om, fie că este monah sau mirean. Atât în cazul mănăstirilor, cât și al parohiilor. În această cheie trebuie să vedem relația mistică a părintelui cu Dumnezeu. Dacă nu vom înțelege acest lucru putem spune orice dar nu ceea ce trebuie. Gheronda era rodul unei legături directe – care aveau la bază cultul, rugăciunea și viața duhovnicească – cu Dumnezeu. Era mereu așa, nu se lăsa influențat niciodată de cele profane? Personalitatea sa era foarte complexă, un adevărat creuzet în care se contopeau cultura vastă, discursul, harul și harismele, știința cunoașterii sufletelor, dar, în esență, era cuvântul Lui Dumnezeu pe care gheronda îl făcea cunoscut oamenilor prin viețuirea sa, de aceea, în tot ce făcea, el se anula mereu pe sine și Îl punea în față pe Dumnezeu. N-o să găsiți nici o situație în care gheronda să se promoveze pe sine. El nu exista, exista doar Hristos. Dumnezeu era Cel care vorbea prin el, descoperea și ajuta pe ceilalți.
Pemptousia: Păstrând acest reper reprezentat de Dumnezeu și om, despre care ne-ați vorbit, cunoscându-l pe gheronda, dar și citind în scrierile lui – în special în primul tom dedicat lui avva Isaia – vedem că interesul părintelui cade asupra relației omului cu semenul său. Spunea gheronda că desăvârșirea fiecăruia dintre noi depinde, în mare măsură, de relația pe care o avem cu cel de lângă noi, cu semenul nostru. Spuneți-ne câteva cuvinte despre acest lucru.
Gheronda Elisei: Pentru gheronda, relațiile dintre oameni era cel mai important lucru, atât în comunitățile umane, cât și în obștile monahale. Acesta era un punct central al lucrării sale pastorale. Spunea gheronda: ,,L-ai rănit pe fratele tău? Ești în afara obștii”. Aceasta nu este o învățătură nouă, o spun și Părinții: ,,Celălalt este binefăcătorul nostru”. Însă, acest lucru este mai greu de pus în practică. Gheronda avea un mare respect pentru fiecare om, care este chipul Lui Dumnezeu. Nici nu ne putem închipui noi cât de adânc era acest respect al părintelui pentru celălalt. Gura părintelui nu putea rosti vreun cuvânt viclean la adresa cuiva. Chiar avea o vorbă gheronda: ,,Vorbirea despre altcineva este ca un fulger”. Îți amintești acest cuvânt, așa-i?
Pemptousia: Da, da, sigur. Spunea în mod repetat asta…
Gheronda Elisei: Spunea acest cuvânt ori de câte ori avea prilejul. A vorbi despre cineva fără ca acela să fie prezent este o catastrofă pentru viața duhovnicească a omului. De aceea, gheronda repeta mereu cuvântul acesta pentru ca toți să înțeleagă. De asemenea, orice I-am face și I-am spune Lui Dumnezeu, El nu se supără pe noi. Pentru că este Dumnezeu și este puternic și iertător. ,,Nu vroia să spună ceea ce a spus”, zice Dumnezeu despre noi. Este de ajuns să avem un gând de părere de rău că Dumnezeu ne-a și iertat. Dar omul nu este așa. Omul este slab, iar gheronda cunoștea foarte bine slăbiciunile sufletului omenesc. Cunoștea adâncul sufletului omenesc și toate legăturile care se formează între oameni și cum se formează aceste legături și, de asemenea, cum trebuie întreținute ele. Știa foarte bine cât de fragil este omul. Zicea: ,,L-ai rănit cu o vorbă pe fratele tău? Ei bine, află că l-ai rănit pentru tot restul vieții lui”. Vedem și noi că, atunci când se întâmplă ca cineva să ne facă sau să ne spună ceva rău, nu putem trece ușor peste faptele sau peste vorbele aceluia. Îmbătrânești și tot nu uiți. Trebuie să se întâmple alte evenimente pentru ca, într-un final să treci peste asta. Vedem, iată, cum poate fi influențată viața noastră duhovnicească de relațiile cu semenii. Spunea gheronda: Cum poți avea o viață duhovnicească aleasă în familia ta dacă nu ai o relație cumsecade cu cei din familia ta? Poate unul ca acesta să aibă o relație cu Dumnezeu dacă nu poate să aibă o relație cu semenii săi? Nu poate. Este ca și cum vrei să ajungi într-un loc anume dar tu nu poți să mergi.
Dacă nu mergi, cum vei ajunge acolo? Te vei clătina și te vei strădui degeaba. Nimic nu vei reuși. Dacă nu ai liniște și ești tulburat nu poți să faci nici măcar un pas în viața duhovnicească. Observând această fragilitate și vulnerabilitate a sufletului omenesc, precum și fărâmițarea firii omenești, gheronda sfătuia să avem grijă ce vom spune semenilor noștri pentru ca vorbele noastre să nu-i rănească. S-a întâmplat ca, odată, să am o discuție cu cineva iar gheronda a auzit discuția noastră. M-a tras deoparte și m-a întrebat de ce am spus acele vorbe. Eu i-am răspuns că nu am vrut să îl jignesc în nici un fel pe acela. ,,Nu are importanță, mi-a spus gheronda. Nu contează ce ai spus tu, contează ce a înțeles acela”. Deci, în relația mea cu celălalt, celălalt are întâietate, nu eu. În teorie, acest lucru poate părea simplu, dar, în viața de zi cu zi este foarte greu. De aceea, atunci când venea un monah nou la mănăstire, ceea ce îl preocupa pe gheronda – și ne preocupă și pe noi, acum – era dacă acela se putea acomoda cu cei din jurul său. Nu îl interesa dacă acela era, să zicem, sârguincios, prezent la toate slujbele, dacă avea viață duhovnicească înaltă etc. Nimic din toate acestea.
El vroia să vadă dacă acela se acomodează cum trebuie, dacă se înțelege cu ceilalți, dacă iubește locul în care a venit. ,,Poți tu să viețuiești cu frații aceștia? Azi, unul este vesel, altul este trist. Mâine se întâmplă să fie invers. Poți să stai în preajma lor și să le asculți problemele, frământările? Acestea sunt lucrurile care te vor determina să iei hotărârea de a rămâne sau a pleca”. Despre asta este vorba. De aceea, gheronda avea măsura aceasta a relației cu celălalt, a relației dintre monahi în cadrul obștii. Această atitudine are, de altfel, și un fundament teologic cât se poate de solid pentru că, în chipul celuilalt noi Îl vedem pe Hristos. Dacă, de exemplu, un bărbat își iubește soția, el Îl iubește, de fapt, pe Dumnezeu. Atunci când eu îl ajut pe celălalt, fac o lucrare dumnezeiască pentru că ajutorul meu îl bucură pe celălalt. Asta înseamnă că gândurile mele, pacea mea, fericirea mea, mântuirea mea depind, în permanență, de celălalt. Această persoană poate fi gheronda, sau soția, sau copiii, sau fratele, asta nu are importanță. Important este că poarta către Cer nu se poate deschide decât prin intermediul celuilalt. Fiindcă ,,celălalt” este cel care pune în valoare harismele tale. Iubești? Cum iubești, pe cine iubești? Pe tine însuți? Asta nu are nici o valoare, este chiar vătămător. Te bucuri? Cum te bucuri, singur? Te bucuri împreună cu celălalt. Așadar, harismele tale se vor vădi în prezența celuilalt. Trebuie să amintim aici cuvântul Sfântul Ioan Hrisostom care spune că cei săraci sunt, de fapt, binefăcătorii noștri, cei care ne îmbogățesc spiritual pe noi. Așadar, spunem și noi că celălalt este binefăcătorul nostru pentru că, fără el, nu putem progresa duhovnicește.
Pemptousia: V-aș ruga să ne vorbiți puțin despre acel cuvânt al părintelui Emilian, pe care, personal, nu l-am găsit în altă parte, și anume ,,distanța care leagă”. Acesta poate părea un paradox, de aceea, vă rog să ne spuneți câteva cuvinte.
Gheronda Elisei: Da, sigur. Dragostea, de exemplu, se hrănește din respect, distanță și libertate. Acestea trei. Ce înseamnă distanța aici? Nu înseamnă răceală, ci înseamnă respect, prețuire. De exemplu, cineva te supără cu ceva. Tu nu reacționezi imediat. Nu îi spui nimic. Asta nu înseamnă că nu te preocupă acel lucru. Dar, dacă i-ai răspunde și tu, el ar continua și imediat ar începe cearta. Adică, nu vii și tu să pui gaz pe foc. Taci. Taci pentru binele amândurora. Dacă îl iubești vei tăcea. Nu trebuie să-i demonstrezi că ai dreptate, că tu deții adevărul. Trebuie să-i arăți că îl iubești. De aceea, gheronda Emilian ne spunea că nu trebuie să facem pe învățatul cu celălalt. ,,Ține-te departe de a da sfaturi” – aceasta este o învățătură de aur. Nu trebuie să intervenim în libertatea celuilalt. De aceea, și la spovedanie, duhovnicul nu trebuie să intervină prea mult, pentru că penitentul este cel care trebuie să-și deschidă inima. Duhovnicul poate să pună câte o întrebare ajutătoare, dar doar atât. Cuvintele nu trebuie smulse cu cleștele pentru că, în acest fel, pe celălalt îl va durea. Trebuie lăsat, iar cu timpul se va maturiza duhovnicește.
pemptousia.ro