Există pahar mic, pahar mare şi pahar foarte mare, care sunt pline toate. Paharul mic nu-i supărat că nu încape în el cât cuprinde paharul mare. Paharul mic este satisfăcut că este plin. La măsura lui, el a luat premiu, şi-a umplut paharul. Este în funcţie de har şi harul nu se dă decât dacă este omul smerit. Omul, dacă este sincer şi smerit, este plin la măsura lui. Este atât de satisfăcut încât nu-şi mai bate capul că altul ar fi mai fericit ca el.
– Ce să facem să ne putem stăpâni limba şi să dobândim darul tăcerii?
– Cu adevărat mare este nestăpânirea limbii – cum spun sfinţii: “Mare este căderea de la limbă”. Vorba multă este mai mult deşertăciune decât folos, iar vorbirea de rău este o mare primejdie pe lumea aceasta şi adică, şi pe lumea cealaltă. Se zice că cei mai mulţi din osândiţii iadului sunt cei care ucid cu vorbirea de rău.
Ştiţi ce zicea un Sfânt Părinte din Pateric: „Într-o zi poţi ajunge la măsură dumnezeiască!” ‒ aşa de scumpă este o zi!
Deci trebuie să fim permanent preocupaţi de mântuirea noastră. Acesta este scopul principal, de neschimbat, de neuitat: mântuirea!
Prea Cuvioase, spuneţi-mi vă rog, ce anume credeţi că dezbină generaţiile actuale?
– Uite, întrebarea aceasta mi-o pun toţi, dar eu nu prea văd numaidecât miez în ea… Pentru că poate după o perioadă de coborâre în istorie, cum pot fi şi perioade de urcare. Dar noi ar trebui să ne punem probleme în general, nu numai acum. Eu sunt foarte optimist, aş putea spune chiar mai mult, dar nu vreau să fac acum pe proorocul.
Am fost invitat şi rugat să îmi spun şi eu părerea în legătură cu soluţia de salvare – “înnoirea în Biserică” şi sunt întrebat de unde să vină, din afară sau dinăuntru, de sus sau de jos!
Înnoirea să vină din toate părţile, să fie o înnoire interioară, trăire şi răsuflare în Duhul lui Dumnezeu. Conştiinţa să fie neraţională, fără îndreptăţire. Să plecăm la unirea cea mare de la cel mai micuţ creştin român până la cel mai mare vlădică.
Nu este timp să facem procese care mai mult destramă valorile şi unirea în Biserică. Pe cine să judecăm?
– Părinte, ce ne puteţi spune în legătură cu proverbul „Părinţii mănâncă aguridă şi copiilor li se strepezesc dinţii”?
– În ce măsură moştenesc copiii apucăturile părinţilor, asta nu ştim! S-ar putea să se moştenească! Dar, chiar dacă se transmite, este în funcţie de educaţie. Se poate să aibă dreptate. Am făcut o constatare personală, ca duhovnic ce cunosc atâtea lucruri, că s-a născut un băiat fără degete, doar unul avea. Sigur că îţi crea foarte multă milă, cum agăţa cu el, săracul, foaia şi lingura, şi nu ştiu ce. Şi a născut un copil exact ca el, fără degete.
– Prea Cuvioase, ce diferenţă credeţi că există între inteligenţa tinereţii şi înţelepciunea bătrâneţii?
– Vă răspund printr-o cugetare franţuzească: „Dacă tinereţea ar şti… dacă bătrâneţea ar putea…”. Acesta-i răspunsul.
– Ce etalon credeţi că trebuie să aibă tinerii pentru măsurarea faptelor lor?
– O permanentă trezie!
– Şi cum o găsim?
Arhimandritul Arsenie Papacioc, unul dintre cei mai cunoscuți și iubiți duhovnici din țară, s-a născut în 1914. S-a călugărit de tânăr, la Mănăstirea Sihăstria. A fost egumen la Mănăstirea Slatina, de unde a fost arestat şi dus la Suceava. După ani de detenţie, în 1976, a ajuns la Mănăstirea „Sfânta Maria” – Techirghiol, pe care a păstorit-o până în dimineața zilei de marți, 19 iulie 2011, când s-a mutat la Domnul.
Oamenii ironizează supunerea femeii, însă din contră, ea se supune ca o stăpână. Actul de smerenie al ei este plin de har. Soţul să iubească astfel de atitudini la soţia sa, şi soţia sa să nu se sperie de faptul că trebuie să asculte. Şi se zice chiar la rugăciunile de la nuntă: „Ca să dăinuiască în veci căsătoria lor!”.
Cu adevãrat, mare este nestãpânirea limbii, cum spun sfinții: Mare este cãderea prin limbã. Vorba multã este mai mult deșertãciune decât folos, iar vorbirea de rãu este o mare primejdie pe lumea aceasta, dar și pe lumea cealaltã. Se zice cã cei mai mulți din osândiții iadului sunt cei care ucid cu vorbirea de rãu! Trebuie sã-l iubești, frate, pe fratele tãu. Nu aceasta este porunca cea mai mare a Mântuitorului?
Să vă spun un caz. Aţi auzit şi dumneavoastră de Clémenceau; a fost un om de ştiinţă francez care a creat o epocă în vremea lui, dar care era ateu. Pe acest Clémenceau l-a călcat o maşină şi, desigur, a apărut o ediţie specială de ziar: „Marele Clémenceau lovit”, „Marele Clémenceau internat la spitalul cutare, îngrijit de doctorul cutare”, care informa lumea în aceşti termeni la superlativ. A scăpat din accident acest Clémenceau şi a spus aşa: „Domnule, pe mine nu doctorii aceştia m-au făcut sănătos, ci o asistentă care s-a ocupat de mine, dar de care n-a vorbit nimeni, nici un ziar”.
Să fii cu inima bună, să fii o veselie a tuturor, să fii milostivă. Milostenia e ceva mult mai frumos, mai mare decât oricare dar şi talent care-ţi aduce satisfacţii văzute aici, adică pe loc. Să arunci măcar un zâmbet de soră unui sărac, dacă nu ai un ban pentru pâinea lui atât de nesigură. Pâinea aceasta se numeşte pâinea îngerilor şi deci zâmbetul îngerilor. Personalitatea duhovnicească înseamnă ca tu să ştii de tine. Să ştii de ce se joacă piesa cu mustrări sau laude în faţa ta, pe seama ta. Să nu vinzi nimic din taină (tine) nici pentru mustrări nici pentru laude. E mai bine să nu fii nimic decât să fii eroul altora.
Părinte, individualismul este, se pare, o boală a societăţii. Se extinde, oare, şi asupra credincioşilor?
Da, este într-adevăr un mare defect al momentului istoric în care trăim. Însă nu vreau deloc să cred că este nevindecabil.
Noi suntem atenţi cu ceea ce, de fapt, am luat cu noi când am plecat mai departe, la un drum mare, care se face cu primul pas, dar pus bine, pe direcţie. Individualismul nu a făcut decât să izoleze unul dintre scopurile principale ale creării omului. Omul nu este creat numai pentru el singur, el este creat pentru întreaga umanitate. Pentru că tragedia întregii umanităţi trebuie trăită ca fiind propria noastră nenorocire. Noi purtăm o răspundere şi pentru cel care este lângă noi.
E o greşeală mare când mai spun unii: „L-am certat pe dracul!”, pentru că dracului îi convine foarte mult dialogul cu omul. Să te rogi! El fuge de rugăciunea pe care o faci tu. Dacă îl simţi că într-un fel te munceşte fizic, sau te deranjează te miri cum, roagă-te lui Hristos: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul! Că vă este la îndemână o rugăciune ca asta. Dar nu cu agitaţie, ci cu calm şi cu stăpânire de sine.
– Cum să luptăm împotriva duhului tristeţii?
– Să fiţi veseli. Dragă, eu ştii ce vă spun, cu toată siguranţa: ori şi ori şi oricare ar fi motivul unei întristări sau al unei mâhniri, este numai de la draci! N-avem motive. Dacă îţi creează starea aceasta de agitaţie, de tristeţe, îşi face cuib satana şi-şi cloceşte ouăle; nu mai poţi iubi, nu mai poţi vedea cu perspicacitate niţel în viitor, cu raţiunea care ţi-a dat-o Dumnezeu, nu mai poţi, pentru că tu eşti trist. Adică nu eşti în stare de nimic – o stare drăcească foarte greu de suportat. Când sunteţi trişti, gândiţi-vă la lucrul ăsta: „Stai, că este ceva drac aici!” Şi nu acceptaţi.
Există pahar mic, pahar mare şi pahar foarte mare, care sunt pline toate. Paharul mic nu-i supărat că nu încape în el cât cuprinde paharul mare. Paharul mic este satisfăcut că este plin. La măsura lui, el a luat premiu, şi-a umplut paharul. Este în funcţie de har şi harul nu se dă decât dacă este omul smerit. Omul, dacă este sincer şi smerit, este plin la măsura lui. Este atât de satisfăcut încât nu-şi mai bate capul că altul ar fi mai fericit ca el.
Nimic nu m-a ajutat mai mult în viaţă ca suferinţa. Singură suferinţa este suprema catedră de teologie. Sunt sigur că îngerii erau geloşi pe noi pentru că ei nu au această suferinţă dincolo de firea noastră. Da, pentru că nu ştiai dacă trăieşti până mâine. Această stare de tensiune extraordinară îţi dădea ocazia să te cunoşti cu adevărat pe tine însuţi. Nu este vorba de o suferinţă. Tendinţa lor era exterminarea prin înfometare. Zarca e o „închisoare în închisoare”, făcută de unguri pentru români, ca să-i omoare, unde fără discuţie se aplica regimul de exterminare specific fiecărui ins sau fiecărui grup de inşi. Ultimii ani – un an, doi – numai în Zarca m-au ţinut.