Printre cele mai grele lucruri de pe pământ este şi acela de a vorbi despre durere. Şi de a încerca să predici celor aflaţi în suferinţă ridicarea din boală, din necaz. Este imposibil, dacă nu şi ipocrit să teoretizezi pe marginea durerii, atunci când ea este trăită la limita suportabilităţii.
Merită să povestim aici o minune care arată marea îndrăzneală la Dumnezeu a Sfântului Iosif, dar şi nevoința lui aspră. Pe când el şi Părintele Arsenie se nevoiau la Schitul Sfântul Vasile, s-au hrănit o vreme numai cu posmagi.
Întâlnim atât în Vechiul Testament, cât mai ales în Noul Testament pe scriitorii inspiraţi de Duhul Sfânt vorbind despre poporul lui Dumnezeu ca despre turma oilor cuvântătoare. V-aţi întrebat vreodată de ce vrea Domnul să ne asemene oilor? Oare de ce nu au fost alese alte animale?
Având unele treburi prin Atena, am trecut şi pe la o familie de români. Printre altele, femeia casei mi-a povestit că, odată, într-o miercuri, a fost ispitită să mănânce de frupt şi nu orice, ci carne. Avea pregătit ceva bun şi nu a rezistat ispitei şi a mâncat. De obicei ţinea toate posturile de peste an.
Dacă ţi-ai pierdut averea, n-ai pierdut nimic, scria un predicator american, Norman Vincent Peale. Dacă ţi-ai pierdut sănătatea, ai pierdut ceva. Dar dacă ţi-ai pierdut speranţa şi curajul, totul e pierdut. Cei mai mulţi pierd totul fiindcă şi-au pierdut speranţa în ultimul moment.
Cuvântările de mai jos ale Maicii Marina Lupău au fost ţinute la Arad şi la Mănăstirea Morisena, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la naşterea Părintelui Arsenie Boca
Avem timp pentru toate. Să dormim, să alergăm în dreapta şi-n stânga, să regretăm c-am greşit şi să greşim din nou, să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine.
Starețul Paisie Aghioritul povestea: ”Întotdeauna, orice v-ați pregăti să faceți, să spuneți: Dacă vrea Dumnezeu, ca să nu se întâmple cu voi ce s-a întâmplat cu un om încrezător în sine, care se pregătea să se ducă să lucreze la vie și i-a zis nevestei: Mâine dimineață mă duc la vie. Dacă vrea Dumnezeu, i-a răspuns aceea.
Unei bătrâne din localitatea Mâneciu, Prahova, i-a murit cumnata; ea, însă mereu dădea Litrughii și parastase (sărindare) la biserici și mănăstiri pentru sufletul ei.
Sunt obosit de atâta muncă și de văzut aceeași oameni în drum spre serviciu. Ajung acasă și nevasta-mi servește același fel de mâncare la cină. Vreau să intru în baie, apoi să intru în camera mea, să mă întind în pat, să stau liniștit la televizor, dar fiica mea nu mă lasă, pentru că ea vrea mereu să se joace cu mine; nu mă înțelege că sunt obosit. Și tatăl meu mă deranjează câteodată, soția mea la fel, … și între nevastă, fiică, tată, încep să înnebunesc. Vreau liniște. Unicul lucru bun este somnul, când închid ochii mă liniștesc și parcă uit de toți și toate.
Harul divin care acoperă jertfa cea fără de sânge se oferă nu numai celor vii, ci şi morţilor. De aceea slujitorii nu încetează să se roage nu numai „pentru sănătatea”, ci şi „pentru odihna sufletelor adormiţilor robilor lui Dumnezeu”.
Într-o mănăstire din Macedonia, maicele se aflau la trapeză. După ce au prânzit, sora bucătăreasă şi ajutorul ei au început să adune farfuriile şi trecând printr-un hol, le cărau la bucătărie. La un moment dat, în cameră s-a auzit un zgomot mare, un platou a căzut şi toate farfuriile s-au făcut ţăndări. Stareţa a alergat să vadă ce s-a întâmplat şi a văzut-o pe soră aplecată, adunând cioburile. Cu un ton dur i-a zis:
Când era de 5-6 anişori, bunicul lui care era preot a murit. L-au înmormântat în ziua următoare, iar a treia zi trebuia să-i citească coliva la mormânt. Au plecat cu toţii de acasă la cimitir, într-o după amiază însorită. Acasă rămăseseră două mătuşi, ca să pregătească pomana pentru acei care urmau să vină de la cimitir şi micuţul, deoadată cineva a bătut la uşă. O mătuşă îi spune micuţului:
Un oarecare preot evlavios, contemporan cu Sfântul Vasilie cel Mare, datorită unor împrejurări a intrat la datorii, iar aceste datorii se măreau odată cu trecerea timpului și creditorii îl deranjau mereu pentru datoria sa.
De fiecare dată când mergea la Sfântul Pavel, trecea pe lângă grădina mănăstirii, iar grădinarul îl încărca cu diferite legume şi zarzavaturi pentru bătrânii de la Katunakia. Egumenul, părintele Serafim, îi atrăgea mereu atenţia: „Fiul meu, cu părintele Benedict, grădinarul, să nu ai prea multe legături, pentru că «este un om puţin dificil»”.
Printre cele mai grele lucruri de pe pământ este şi acela de a vorbi despre durere. Şi de a încerca să predici celor aflaţi în suferinţă ridicarea din boală, din necaz. Este imposibil, dacă nu şi ipocrit să teoretizezi pe marginea durerii, atunci când ea este trăită la limita suportabilităţii.
După slujba de dimineaţă am cugetat în linişte şi mi-am dat seama cât de rău îl tratez pe Dumnezeu prezent în Dumnezeiasca Liturghie, când am conştientizat răceala vizitelor mele la Sfânta împărtăşire, am simţit cum Dumnezeu s-a aşezat la masa de scris şi mi-a trimis urgent aceste rânduri: