
Un tânăr monah era tare mâhnit că niciodată nu i se arătase Domnul, în vis sau altfel, că niciodată nu vorbise măcar cu unul din Sfinţii lui Dumnezeu.


Un tânăr monah era tare mâhnit că niciodată nu i se arătase Domnul, în vis sau altfel, că niciodată nu vorbise măcar cu unul din Sfinţii lui Dumnezeu.

Cândva, o femeie trăia în posturi şi rugăciuni. Părea evlavioasă, dar era stăpânită de multă mandrie şi se considera pe sine sfânta. De asemenea, ţinea minte răul, iar dacă se certa cu cineva nu mai putea să-l privească în ochi.

Un elev din clasa a V-a colecţiona nimfe de fluturi. Nimfa sau coconul, ori crisalida, este casa în care stau fluturii înainte de a învăţa să zboare. Băiatul de care v-am pomenit păstra aceste nimfe în pod. În fiecare zi, după ce se întorcea de la şcoală, alerga în pod pentru a observa nimfele pe care le adunase. Iar miracolul vieţii s-a produs chiar sub ochii lui. Un fluture nou-născut se lupta din greu ca să iasă din cocon şi să-şi încheie metamorfoza.

Trăia cândva o familie evlavioasă în Constantinopol, în frică şi iubire de Hristos. Au hotărât, într-un anumit moment al vieţii lor, ca de atunci să trăiască o viaţă de înfrânare, fără legături trupeşti. Diavolul, însă, îl ispitea pe bărbat cu gânduri de aprindere trupească, încercând să-i slăbească voinţa. Până la urmă, bărbatul a cedat ispitei şi a început să o preseze pe femeie, ca să-i satisfacă poftele trupeşti. Era în Sâmbăta Mare, iar femeia nici n-a vrut să audă. Totul a degenerat în ceartă, iar bărbatul, practic fără să cedeze, a forţat-o pe soţie să-i facă voia. La sfârşit, femeia, extrem de furioasă, pentru a se răzbuna pe soţul ei, fără să-şi dea seama ce spune, s-a blestemat pe sine zicând: „Pentru că n-ai respectat ziua Învierii Domnului, dacă va fi să rămân însărcinată în seara asta, mai bine acest copil să fie luat de diavol, decât să-mi amintească de această siluire!”

Se povesteşte că un diavol era foarte îngrijorat pentru că un om, pe care îl avea în primire ca să-l pregătească pentru iad, începuse să meargă la biserică.

Pe timpul războiului, în 1940, părintele Teodor a plecat împreună cu diaconul său, Lavrentie, ţinând cu evlavie Sfintele Daruri, să împărtăşească doi muribunzi din sat. Unul dintre ei era un om bogat, arogant şi lipsit de pocăinţă. Au încercat să-l determine să se mărturisească, să conştientizeze că i se apropie sfârşitul, dar acela spunea că va mai trăi.

După regula Sfinţilor Apostoli, preotul care a lovit un om este supus pedepsei canonice şi oprit de la sfânta slujire.

O creştină s-a dus la duhovnicul ei să se spovedească. Acolo, la biserică, părintele a întrebat-o cu blândeţe:

În preajma anului 1930 un bătrân din preajma sfintei mănăstiri Lainici, cunoscut de părinți sub numele de „Moșul Vasile”, făcea var la mănăstire. Într-o zi vine însă trist la starețul mănăstirii, Protosinghelul Visarion Toia.

Un frate, locuind într-o mănăstire, de multe ori, din lucrarea diavolului, cădea în desfrânare şi petrecea silindu-se pe sine a nu părăsi călugăria.

Printre cele mai grele lucruri de pe pământ este şi acela de a vorbi despre durere. Şi de a încerca să predici celor aflaţi în suferinţă ridicarea din boală, din necaz. Este imposibil, dacă nu şi ipocrit să teoretizezi pe marginea durerii, atunci când ea este trăită la limita suportabilităţii.

Merită să povestim aici o minune care arată marea îndrăzneală la Dumnezeu a Sfântului Iosif, dar şi nevoința lui aspră. Pe când el şi Părintele Arsenie se nevoiau la Schitul Sfântul Vasile, s-au hrănit o vreme numai cu posmagi.

Întâlnim atât în Vechiul Testament, cât mai ales în Noul Testament pe scriitorii inspiraţi de Duhul Sfânt vorbind despre poporul lui Dumnezeu ca despre turma oilor cuvântătoare. V-aţi întrebat vreodată de ce vrea Domnul să ne asemene oilor? Oare de ce nu au fost alese alte animale?

Având unele treburi prin Atena, am trecut şi pe la o familie de români. Printre altele, femeia casei mi-a povestit că, odată, într-o miercuri, a fost ispitită să mănânce de frupt şi nu orice, ci carne. Avea pregătit ceva bun şi nu a rezistat ispitei şi a mâncat. De obicei ţinea toate posturile de peste an.

Dacă ţi-ai pierdut averea, n-ai pierdut nimic, scria un predicator american, Norman Vincent Peale. Dacă ţi-ai pierdut sănătatea, ai pierdut ceva. Dar dacă ţi-ai pierdut speranţa şi curajul, totul e pierdut. Cei mai mulţi pierd totul fiindcă şi-au pierdut speranţa în ultimul moment.

Cuvântările de mai jos ale Maicii Marina Lupău au fost ţinute la Arad şi la Mănăstirea Morisena, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la naşterea Părintelui Arsenie Boca

Avem timp pentru toate. Să dormim, să alergăm în dreapta şi-n stânga, să regretăm c-am greşit şi să greşim din nou, să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine.