Cea mai importantă şcoală de formare a călugărilor şi călugăriţelor a fost seminarul monahal, instituţie care a suferit modificări şi constante vexaţiuni din partea autorităţilor comuniste. Întâi de toate, în 1948 toate seminarele au fost desfiinţate. Totuşi, la insistenţele Patriarhului Justinian, Ministerul Cultelor a aprobat înfiinţarea de cinci seminare, cu o şcolarizare de patru ani.
Candidaţii la înscrierea în seminar trebuia să aibă vârsta de până la 30 ani şi să fie monahi, fii de preoţi, diaconi sau cântăreţi. Însă, în presa bisericească din 1949 se arăta că, „din motive practice, s-au înfiinţat deocamdată 3 seminarii monahale“.
Era clar că autorităţile statului se opuseseră înfiinţării mai multor seminare. Aşadar, au fost înfiinţate trei seminare monahale: unul la Neamţ pentru monahi şi două de monahii la Văratec, transferate apoi la Agapia şi la Plumbuita, mutate apoi la Hurezi, organizate în mănăstiri cu statut de stavropighie patriarhală. Aceste şcoli au cunoscut modificări substanţiale, mai ales la presiunea autorităţilor comuniste. În august 1951, şcolile de cântăreţi înfiinţate în 1948 erau transformate în şcoli medii de 3 ani, iar cele opt catedre de la seminarele monahale, contopite. În iunie 1952, seminarul monahal de la Neamţ a fost contopit cu şcoala de cântăreţi rezultată din comasarea celor de la Iaşi şi Suceava.
În 1951, taxele şcolare ale elevilor/elevelor care urmau seminarele de la Neamţ şi Plumbuita erau asigurate de Arhiepiscopia Bucureştilor, însă după aceea fiecare centru eparhial care îşi selecţiona şi trimitea elevi la aceste şcoli trebuia să plătească subvenţiile necesare. Au fost situaţii în care unele eparhii trimiteau mai mulţi elevi. De pildă, în anul şcolar 1950-1951, Arhiepiscopia Bucureştilor a trimis la seminarul de la Neamţ un număr de 10 elevi, din care după absolvire fie au ajuns în conducerea unor mănăstiri, fie şi-au continuat studiile la Institutul Teologic din Bucureşti.
Pentru funcţionarea normală a acestor seminare era nevoie de un regulament. Acesta a fost întocmit, apoi prezentat la 25 februarie 1950 în şedinţă a Sfântului Sinod de către arhimandritul Benedict Ghiuş. A fost însă votat abia la 3 octombrie 1950, după o revizuire a textului în urma unor discuţii cu reprezentanţii Ministerului Cultelor. Programa „întocmită şi revizuită de colectivele de profesori“ a fost aprobată pe 4 octombrie, urmând să fie aplicată începând cu anul şcolar 1950-1951.
Totodată se avea în vedere alcătuirea unor manuale. În octombrie 1955, Sfântul Sinod a modificat statutul seminarelor şi şcolilor de cântăreţi bisericeşti, care de acum funcţionau după regulamentul instituţiilor de învăţământ teologice cerut de Ministerul Cultelor. De acum, în Patriarhia Română funcţionau 6 şcoli de cântăreţi bisericeşti şi seminare teologice, câte una în fiecare mitropolie, excepţie făcând Mitropolia Ungrovlahiei, unde erau două. În aceste şcoli erau admişi absolvenţii celor 7 clase elementare, recomandaţi de eparhii, prin concurs de admitere, în limita locurilor stabilite, pentru fiecare eparhie. Durata şcolarizării era de 5 ani, primele două clase fiind de cântăreţi cu obţinerea diplomei şi posibilitatea angajării la parohii, iar următorii 3 ani erau de seminar teologic, pentru cei care doreau să-şi continue studiile.
Absolvenţii de seminar puteau să se preoţească pentru parohiile de categoria a II-a şi a III-a şi să urmeze studiile la Institutul teologic. În cazul seminarului de la Neamţ, acesta a rămas cu specific monahal, dar i-a rămas secţia de cântăreţi bisericeşti adăugată în anul 1954. Treptat însă, elevii monahi au fost tot mai puţini.
Adrian Nicolae Petcu (Va urma)