Fericitul Iosif cel preafrumos, una dintre cele mai grăitoare figuri ale Vechiului Testament, a avut o înrâurire însemnată asupra imnografiei ortodoxe şi a învăţăturii patristice. Desigur, „dumnezeieştii Părinţi, care au rânduit pe toate bine” au hotărât ca în Lunea Mare, prima zi a Săptămânii Mari, să ne aducem aminte de acest chip ales al Vechiului Testament. În Sinaxarul zilei citim: „În Sfânta şi Marea Luni se face pomenire de fericitul Iosif cel preafrumos…” Condacul zilei, icosul şi mărimurile pentru prăznuirea preaînţeleptul Iosif dau o strălucire aparte sărbătorii.
1. Iosif, chip al lui Hristos
Prin întreaga sa viaţă, Iosif îl preînchipuie pe Domnul nostru Iisus Hristos şi Patima Sa. Sunt multe puncte pe care le-am putea sublinia.
Fraţii lui l-au aruncat, din pizmă, într-un puţ. L-au dezbrăcat mai înainte şi de haina pe care o purta: „ Când însă a sosit Iosif la fraţii săi, ei au dezbrăcat pe Iosif de haina cea lungă şi aleasă, cu care era îmbrăcat, şi l-au luat şi l-au aruncat în puţ” (Facerea 37:23-24). Tot astfel şi fraţii lui Hristos: L-au dezbrăcat şi L-au dat pe Mântuitorul la moarte. Aşa cum mai apoi Iosif a fost vândut rob în Egipt, şi Fiul Omului a fost vândut rob sau, mai degrabă, vândut ca cel mai mare răufăcător chiar de către ucenicul Său, pe care El însuşi îl chemase la vrednicia apostolească. Aşa cum Iosif a avut de înfruntat o mare ispită din partea femeii lui Putifar şi a izbândit s-o biruiască, căci „lăsând haina în mâinile ei, a fugit şi a ieşit afară” (Facerea 39:12), tot aşa şi Hristos a fost ispitit din pricina răutăţii omeneşti, iar prin Dumnezeirea Sa a biruit moartea şi pe diavolul. L-au dezbrăcat de haine, L-au omorât, dar prin moartea Sa a biruit stăpânirea morţii. Aşa cum Iosif, grăit de rău, a fost închis în temniţă, şi Fiul Omului, clevetit de oameni, a fost dat morţii şi S-a pogorât în iad. Iosif a ieşit biruitor din temniţă, precum şi Hristos din iad, făcându-Se împărat al Israilului celui nou.
„Domnul a împărăţit, întru podoabă S-a îmbrăcat” (Psalmi 92:1).
În virtutea acestor minunate asemănări, Iosif cel preafrumos II preînchipuie pe Hristos.
2. Învăţături de folos din viaţa Fericitului Iosif cel preafrumos
La început, fericitul şi înţeleptul Iosif a avut parte în viaţa sa de multe ispite. O ispită urma alteia. Cădeau toate asupra sa precum valurile ameninţătoare gata să-l zdrobească. Cum era plin de curăţie, ispitele nu-i fuseseră date pentru ispăşirea păcatelor săvârşite în trecut. Dumnezeu îşi retrăsese pentru o vreme Harul şi-l părăsise pentru a-l pune la încercare. Şi a fost cu adevărat greu încercat.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, amintind cele patru feluri de părăsire din partea lui Dumnezeu pentru ispitirea noastră şi scriind că „toate felurile sunt mântuitoare şi pline de bunătatea şi de iubirea de oameni a lui Dumnezeu”, numeşte părăsirea de care a avut parte Iosif, drept una „spre dovedire”: „Alta spre dovedire, cum este la Iov şi Iosif” Şi într-adevăr, acest fericit bărbat s-a dovedit stâlp al întregii înţelepciuni.
Tot astfel şi noi suntem de multe ori încercaţi în viaţă pentru a ni se face vădită libertatea, de vreme ce viaţa duhovnicească înseamnă lucrarea lui Dumnezeu şi împreună-lucrarea noastră. In afara libertăţii şi a cercării ei, nu există nimic bun.
Apoi, Fericitul Iosif a înfruntat ispita venită din partea femeii lui Putifar, care-l trăgea spre păcat, arătându-şi bărbăţia şi biruinţa mai cu seamă în două feluri. în primul rând, prin simţirea că Dumnezeu este pretutindeni de faţă: „Cum dar să fac eu acest mare rău şi să păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu?” (Facerea 39:9). Ca un israelit bun şi credincios simţea totdeauna prezenţa lui Dumnezeu. In al doilea rând, prin fugă. Şi-a lăsat haina şi a fugit din acel loc al ispitirii. Scrie sfinţitul imnograf: „A doua Evă aflând şarpele pe egipteanca, se nevoia să împiedice pe Iosif prin cuvinte; dar el, lăsându-şi haina, a fugit de păcat. Şi, fiind gol, nu s-a ruşinat, ca şi cel întâi-zidit mai înainte de călcarea poruncii. ”
Această înţelegere vădeşte modul ortodox în care trebuie să înfruntăm ispitele de care şi noi avem parte, mai cu seamă pe cele trupeşti. Simţirea prezenţei lui Dumnezeu poate zădărnici toate atacurile celui viclean. Tot astfel lucrează şi simţirea că vom fi despărţiţi în veşnicie de Dumnezeul iubirii: trăirea iadului şi a osândei veşnice sunt arme eficiente de luptă împotriva celui viclean. De multe ori însă trebuie să ne şi silim pe noi înşine, iar uneori chiar să alegem fuga. O astfel de fugă nu înseamnă laşitate, aşa cum obişnuiesc oamenii s-o numească, ci este bărbăţie, înţelepciune. Aceasta întrucât înţelegem bine faptul că, bazându-ne doar pe propriile noastre puteri, suntem cu totul slabi şi neputincioşi a-l birui pe vrăjmaşul cel viclean şi uneltitor de multe meşteşugiri, care îşi face prieten în luptă trupul nostru răzvrătit.
Egipteanca, adică femeia lui Putifar, a ţinut haina lui Iosif, însă în nici un chip nu i-a fost cu putinţă să-l ţină şi pe Iosif însuşi, care a scăpat din mâinile ei. Referitor la aceasta, Sfântul Maxim Mărturisitorul face următoarea observaţie: la început, atrage atenţia asupra faptului că porunca lui Hristos nu este un cuvânt de mică însemnătate, ci îl ascunde înlăuntrul ei pe Hristos, iar cum Firistos este nedespărţit de Tatăl şi de Duhul Sfânt, de aceea înlăuntrul poruncilor Se ascunde totdeauna în chip tainic Sfânta Treime. Cuvintele poruncilor sunt acoperăminte, adică veşminte ale Cuvântului. Când omul ajunge să-şi curăţească mintea şi trece dincolo de aceste văluri, îl vede atunci, pe cât îi este cu putinţă, pe Cuvântul Care i-L arată pe Tatăl.
De aceea, cel ce doreşte să vină la părtăşia cu Dumnezeu nu trebuie să rămână la cuvinte şi, astfel, să lase să-i scape Cuvântul, aşa cum s-a întâmplat cu egipteanca, care a rămas cu hainele, în vreme ce Iosif i-a scăpat. „De aceea e de trebuinţă ca cel ce caută cu evlavie pe Dumnezeu să nu fie reţinut de nici o literă, ca nu cumva să primească în locul lui Dumnezeu cele din jurul lui Dumnezeu, adică să îmbrăţişeze în chip greşit, fără să-şi dea seama, în locul Cuvântului literele Scripturii. Căci Cuvântul scapă minţii, care crede că prin văluri a prins pe Cuvântul cel netrupesc, aşa cum Egipteanca n-a apucat pe Iosif, ci veşmintele lui.”
În acord cu întreaga învăţătură a Sfinţilor Părinţi, Sfântul Maxim arată aici că trebuie să înaintăm către vederea Cuvântului Care Se ascunde îndărătul cuvintelor Scripturii.
Nu este de ajuns numai studiul cel din afară al Scripturii, nici memorarea unor pasaje din cuprinsul ei. Toţi ereticii fac aceasta. Pentru a putea ajunge să cuprindem duhul Scripturii trebuie să trăim viaţa cea tainică a Bisericii Ortodoxe, trebuie să ajungem, adică, la theoria, la contemplaţie, vederea-lui-Dumnezeu. Aceasta întrucât, potrivit Sfinţilor Părinţi, adevărata cunoaştere a Scripturilor este contemplare, vedere («decupla»). Iar această vedere sau luminarea minţii este urmare a curăţirii inimii de patimi.
Fără urmarea căii ortodoxe de tămăduire, omul nu poate fi hrănit de cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu şi nu-L poate vedea pe Dumnezeu. Va ţine veşmintele, dar nu şi pe Cuvântul. Va rămâne cu vălurile care-L acoperă, dar nu şi cu Dumnezeul Cel Viu.
De asemenea, Iosif, singur şi gol, după ce şi-a lepădat hainele, a izbândit să scape de ispită şi să devină „conducător drept şi împărţitor de grâne”. Cuviosul Nil Ascetul, vorbind despre greutăţile pe care ni le pricinuiesc în viaţa duhovnicească deţinerea multor bunuri materiale, scrie că dacă vrem să sporim, trebuie să ne dezbarăm de bunurile materiale. „Pentru că”, scrie Sfântul Nil, „cel gol e greu de prins, sau chiar cu neputinţă de prins de cei ce îi întind curse. Dacă Iosif ar fi fost gol, n-ar fi avut de ce să-l prindă Egipteanca, pentru că spune dumnezeiescul cuvânt că l-a prins de veşmintele lui, zicându-i: «culcă-te cu mine!» Iar veşmintele sunt lucrurile trupeşti, prin care prinzând plăcerea pe cineva îl atrage la ea. ” Aşa cum atleţii intră goi în stadionul de luptă, şi aşa cum diavolul însuşi este gol, tot astfel, spune Sfântul Nil: „Să ne dezbrăcăm deci, rogu-vă, de toate, căci vrăjmaşul ne aşteaptă la luptă gol.
Desigur, acest îndemn se adresează îndeosebi monahilor, care trebuie să se lepede de toate pentru a urma viaţa cea monahicească. Iar când spunem toate, înţelegem orice bogăţie, materială sau duhovnicească. Aceasta întrucât, dacă monahul se leapădă de bogăţia materială, dar păstrează aşa-numita bogăţie intelectuală (simţul inteligenţei, al capacităţii etc.), nu poate să se supună Părinţilor duhovniceşti şi, prin urmare, nu se poate mântui.
La măsura cuvenită, aceasta se poate întâmpla însă cu toţi creştinii, în sensul că nu trebuie să se alipească de bunurile materiale şi nu trebuie să aştepte prin acestea sporirea, fiindcă astfel ajung la o formă de idolatrie. Trăiesc, fără să înţeleagă, un fel de fetişism.
Din păcate, observăm în epoca noastră că mulţi vor să trăiască creştineşte, să urmeze simplitatea poruncii evanghelice, dar sunt legaţi prin bunurile materiale pe care le au. Căutăm mereu să ne sporim bunurile şi trăim cu o mentalitate capitalistă, care la temelia ei este idolatră. Dăm prilej oricărei egiptence să ne ţină legaţi de pământ. Şi atunci numai o minune poate să ne izbăvească de această stăpânire tiranică.
Fie ca înţeleptul şi preafrumosul Iosif, care II preînchipuieşte pe Hristos, să ni se facă pildă de urmat, ca şi noi să ducem viaţa cea întru Hristos, să ne facem robii lui Hristos, şi atunci, ca toţi atleţii duhovniceşti, vom fi proslăviţi, „căci Dumnezeu dă slugilor Sale cunună nestricăcioasă”!
Ierótheos, Mitropolit al Nafpaktosului, Ştiinţa medicinei duhovniceşti. Practica psihoterapiei ortodoxe, Editura Sophia