Terapia omului este o întreagă ştiinţă şi de aceea şi moduri de terapie (vindecare) pe care le va folosi cineva sunt multe. Iar în acest punct voi menţiona învăţătura Sfântului Grigorie Teologul întrucât dacă nu avem o experiere personală a lui Dumnezeu, să urmăm măcar experienţa Sfinţilor Bisericii noastre. Aceştia sunt conducători îndumnezeiţi şi neînşelaţi ai poporului lui Dumnezeu. Dacă este un lucru important ca preotul să-şi cunoască patimile lui şi să le vindece, cu atât mai important este „cu atat mai important este să poată vindeca patimile celorlalți și să-i restaureze cu înțelepciune”, încât terapia să aducă folos atât pentru cei care au nevoie de ea, cât şi pentru cei ce exercită această lucrare.
Terapia omului trebuie să se facă cu ştiinţă, aşadar prin nişte moduri terapeutice adevărate. Sfântul părinte spune: „cât de mult trebuie să fii încercat în această luptă sau de cât de multă înţelepciune este nevoie ca să poţi să vindeci bine şi să fii vindecat şi să poţi să le supui pe cele materiale celor duhovniceşti…” Este necesară terapia făcută cu înţelepciune, deoarece condiţiile în care trăiesc oamenii sunt diferite. Sunt oameni căsătoriţi sau necăsătoriţi, sunt cei din mănăstiri sau pustnicii, există cei care sunt cercetaţi de Dumnezeu şi cei ce sunt desăvârşiţi în contemplaţie, şi cei ce înaintează spre acestea. Fiecare din ei are nevoie de terapie şi îndrumare. Pe unii îi vindecă cuvântul, iar alţii se vindecă prin urmarea unor modele. Unii au nevoie să fie stimulaţi de cineva, iar alţii au trebuinţă de căpăstru. Unii sunt înceţi către bine şi trebuie îndemnaţi prin cuvânt, alţii sunt mai fierbinţi decât media, pe aceştia trebuind să-i înfrânăm. Unii se vindecă prin laudă, alţii se vindecă prin mustrare, amândouă însă la timpul potrivit. Unii se îndreptă prin rugăciune, alţii prin îndurarea unor greutăţi. „E nevoie ca unii să le ţină pe toate cu multă strădanie, până la cele mai mici aspecte”, iar alţii este de preferat să tolereze unele lucruri.
În metoda terapeutică Ortodoxă nu este de folos pentru toţi acelaşi medicament. Iar dintre leacurile noastre, nu există doar unul singur care să fie sănătos sau vătămător pentru toţi deopotrivă, acelaşi medicament se dovedeşte în acelaşi timp folositor şi vătămător în funcţie de persoană. Unei anumite categorii de oameni îi este de folos un anumit medicament, în timp ce altei categorii îi este altul. Preotul trebuie să aibă virtutea discernământului pentru a cunoaşte de fiecare dată ce medicament va da pentru vindecare. Vorbind despre terapie, Sfântului Grigorie Teologul spune că dacă vrem să-i vindecăm şi să-i curăţim pe oameni în mod corect, este nevoie de trei lucruri: primul, „de o mare şi neştirbită credinţă”; al doilea, „de cât mai sporită împreună – lucrare cu Dumnezeu,”; al treilea: de cât mai puţină îndărătnicie din partea noastră, atât în cuvânt cât şi în faptă”. Împreună cu credinţa şi cu ajutorul lui Dumnezeu se cere şi ingeniozitatea terapeutului pentru a respinge uneltirile celui viclean, pentru că diavolul lucrează cu ingeniozitatea şi viclenie. Sfântul Grigorie Teologul ne face o admirabilă observaţie în care ne învaţă că terapia nu este independentă de relevaţia pe care a dat-o Dumnezeu şi care se păzeşte în Biserică ca lumina ochilor. Acea revelaţie potrivit căreia Dumnezeu este Sfânta Treime, reprezintă rolul vindecării omului. Aşadar cel vindecat devine capabil să primească această Revelaţie.
Sfântul Grigorie Teologul ne mai vorbeşte şi despre bolile teologiei. Erezia este şi ea o boală, pentru că nu-l conduce pe om la vederea luminii necreate, ci menţine totdeauna mintea întru întuneric. În acest fel se explică lupta Sfinţilor Părinţi, pentru păstrarea neclintită a dogmelor, deoarece împreună cu păzirea Revelaţiei se păzeşte şi modul corect al terapiei. În ciuda greşelilor întâmplătoare, părintele duhovnic experimentat îi este necesar omului ca să ajungă la purificare, la luminare şi de acolo la îndumnezeire. Cel care vede păcatul din punct de vedere juridic sau moralist, acela nu are nevoie de un părinte duhovnic experimentat. Cel care avansează în viaţa lui duhovnicească şi gustă lucrările harului dumnezeiesc, acela imediat caută un părinte duhovnicesc experimentat pentru a-l călăuzi și pentru a-i oferi ,,certificarea” mersului său duhovnicesc. Pentru că aceasta este lucrarea păstorului. Sfântul Apostol Pavel scrie: „Si El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre săvârşirea sfinţilor, spre lucrul slujirii la zidirea trupului lui Hristos, până ce vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”.
Spovedania şi vindecarea sufletului – Hierothos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos