Orbii au rostit cuvintele „Fiul lui David, ai milă de noi” (Matei 20, 30), ceea ce înseamnă „Iisuse, ai milă de noi” și le-a fost redată vederea; leproșii au spus-o și s-au vindecat de lepra lor (Luca 4, 27) etc.
Rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul” are două puncte de sprijin: cel dogmatic – recunoașterea Dumnezeirii lui Hristos – și cel de cerere – rugăciunea pentru mântuirea noastră. Cu alte cuvinte, mărturisirea credinței în Hristos este legată de mărturisirea neputinței noastre de a fi mântuiți doar prin puterea noastră. Aceasta spune totul, și întreaga luptă a creștinului își are temelia pe aceste două lucruri: credința în Hristos și cunoștința păcătoșeniei noastre. Astfel, rugăciunea lui Iisus arată în câteva cuvinte toată strădania credinciosului și sintetizează întreaga învățătură dogmatică a Bisericii noastre Ortodoxe. Ajungem la această îndoită cunoaștere prin rugăciunea lui Iisus. Sfântul Maxim arată că patima mândriei stă în a nu lua în seamă două lucruri: a nu lua în seamă puterea dumnezeiască și slăbiciunea omenească. Și această dublă nesocotință dă naștere unei „minți dezordonate”.
Prin urmare, cel mândru este omul nesocotinței, în timp ce dimpotrivă, cel smerit este omul îndoitei cunoașteri. Ultimul își cunoaște propria slăbiciune și puterea lui Hristos. Așadar, prin rugăciunea lui Iisus, noi cunoaștem și mărturisim puterea lui Hristos – Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu – ca și propria noastră slăbiciune – miluiește-mă pe mine, păcătosul. Atingem în acest fel starea binecuvântată a smereniei. Unde este smerenia este și harul lui Hristos, și acest har este Împărăția cerurilor. Vezi atunci valoarea rugăciunii lui Iisus? Vezi că putem câștiga Împărăția cerurilor prin puterea ei?
Mitropolit Hierotheos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în Tradiţia Ortodoxă, Editura Sophia, Bucureşti, 2007