Oamenii ajung la Dumnezeu pe căi diferite. Uneori, întâlnirea cu Dumnezeu este neaşteptată şi neprevăzută, alteori, ea este pregătită printr-un drum lung făcut din tatonări, îndoieli, deziluzii. În anumite situaţii, Dumnezeu îl „prinde” pe om, luându-l prin surprindere; în altele, omul Îl găseşte pe Dumnezeu, întorcându-se spre El. Aceasta convertire poate surveni la orice vârstă, în copilărie sau adolescenţă, la maturitate sau la bătrâneţe.
Bucuria este o altă coordonată esenţială a spiritualităţii ortodoxe. […] În Răsărit, totul e născător de bucurie. Naşterea este bucurie, căci lumea este frumoasă şi Stăpânul ei este Dumnezeu; viaţa e bucurie, căci e darul lui Dumnezeu, moartea e bucurie, pentru că e poartă spre Dumnezeu. Rugăciunea duce la bucurie. Vieţuirea, şi în mijlocul lumii şi în pustiu, duce la bucurie. „N-am văzut – zice Paladie, în Historia Lausiacă – printre cei ce locuiesc în pustie, pe nici unul întunecat sau trist. Nimeni n-ar fi în stare să trăiască aici pe pământ o bucurie şi o încântare trupească la fel cu dânşii”.
Cine este aceea care dăruieşte Mironosiţelor întreaga strălucire cerească? Preasfânta Maică a Domnului.
Ea este cea dintâi Mironosiţă şi mai presus de toate. Despre ea se spune în sfintele rugăciuni că ne-a născut scumpul Mir Ceresc, pe Domnul Hristos, dăruindu-ne bună-mireasmă. De aceea este cea dintâi Mironosiţă, înaintea tuturor. Şi fericit este acel suflet care îi urmează, cu credinţă, în Fiul Său Cel Înviat, în Domnul Hristos, cu dragoste sfântă, cu rugăciune, cu post şi cu toate celelalte sfinte virtuţi.
După cum ştiţi, Duminica a treia după Înviere este Duminică femeilor Mironosiţe, a credincioaselor, a gospodinelor, celor care întreţineţi viaţa în familie şi în lume. Trebuie să fiţi fericite că aveţi din partea lui Dumnezeu o atenţie deosebită. Şi iată, prin Maica Domnului şi prin sfintele femei purtătoare de mir, şi dumneavoastră aveţi cinstea aceasta de a avea o Duminică în an, în care sunteţi cinstite în chip deosebit. Dumnezeu să vă înmulţească harul şi darul Sfântului Duh şi darul dragostei creştine să fie cu adevărat cu dumneavoastră, ca să fiţi ce trebuie să fiţi, să întreţineţi căldura creştină în familie şi bună înţelegere. Pentru că în familie cunoaşteţi ce dezastru este astăzi. Nu le mai amintim pentru că ştiţi dumneavoastră mai bine decât mine.
La Sfintele Paşti am sărbătorit Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, şi-am sărbătorit Învierea Domnului nostru Iisus Hristos în întreaga Săptămână Luminată prăznuind omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice. În Duminica următoare, în legătură cu Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, am făcut amintire de încredinţarea despre Învierea Domnului a Sfântului Apostol Toma, şi la aceasta ne-am gândit în toată săptămâna următoare. În Duminica aceasta facem pomenire despre Iosif din Arimateea şi Nicodim, care împreună au înmormântat pe Domnul nostru Iisus Hristos cu cinste, şi mai facem pomenire despre Sfintele Femei Mironosiţe sau purtătoare de mir, cele care i-au arătat cinstire Domnului nostru Iisus Hristos şi s-au învrednicit să fie şi martore ale Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.
“Hristos a înviat! Adevărat a înviat!
Şi toate morţile le alungă de pe pământ, toate iernile fug de pe pământ, toate păcatele, toţi demonii. Biruinţa, singura adevărată biruinţă în această lume pământească este biruinţă asupra morţii. Nimeni nu este mai puternic decât moartea, nimeni dintre oameni; nimeni dintre îngeri, nimeni dintre diavoli, numai El, Domnul Hristos Cel Înviat!
Să nu creadă cineva că păcatul e ceva lipsit de importanţă. Nu, păcatul este un rău teribil, el ucide sufletul şi acum, şi în veacul ce va să vină. În veacul viitor păcătosul va fi legat de mâini şi de picioare (din punct de vedere al sufletului) şi va fi aruncat în întunericul cel mai dinafară, după cum cuvântează Mântuitorul: „Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai dinafară” (Matei 22, 13).
Îndrăzniți! Aveți credință! Aveți dragoste! Hristos trăiește. Niciodată nu moare; Iisus Hristos ieri și azi și în veci este același (Evrei 13, 8).
Toată făptura dă mărturie despre nemărginita milă şi dreptate a Creatorului. Satana însuşi şi îngerii lui, prin existenţa lor scelerată şi prin ticăloasele uneltiri împotriva oamenilor, învederează nemărginita milă şi dreptatea Creatorului.
Căci ce erau dintru început Satana şi îngerii lui? De ce lumini, de ce comori, de ce bunătăţi s-au lipsit din cauza nerecunoştinţei lor încăpăţânate şi arbitrare, a trufiei, răutăţii şi invidiei împotriva Domnului? N-a fost oare căderea lor absolut deliberată, gândită anume, cu scopul de a se război veşnic cu Creatorul şi cu creaţia Sa, cea raţională şi cuvântătoare, adică cu oamenii?
Din nefericire, Iuda nu e doar personajul unui anume moment istoric, ci şi un personaj al istoriei de după el, multiplicat peste tot, la scară planetară, în ipostaza sărutării care acoperă trădarea.
Printre noi, cei ce beneficiem de civilizaţie, de cultură, de progres ştiinţific, de libertate, de bunurile pământului şi de harurile cerului, printre noi se instaurează, încetul cu încetul, un duh perfid care răstoarnă valorile şi perverteşte limbajul.
A trăi ca creştin este cu neputinţă; creştineşte nu se poate decât muri, dar de o moarte în formă pământească a existenţei noastre. Totuşi, nici aceasta nu este nici uşoară, nici simplă; aceasta este „poarta strâmtă”, „calea îngustă” care duce la viaţă, dar puţini o află (Matei 7, 13-14). Vestea cea bună a lui Hristos depăşeşte cu mult tot ceea ce cunoaşte pământul. Cum să vindeci această boală groaznică, prin care vrăjmaşul l-a infectat pe om la începutul apariţiei sale în lume? (Facere 3,1-6).
Asupra noastră vin tot felul de energii – pozitive, negative, de tristețe, energii tragice, energii ale plăcerii, energii nobile –, dar nu rămânem la acest nivel al sentimentelor, ci exploatăm energia pe care ele o aduc. Luăm energia și îndreptăm gândul spre Dumnezeu, potrivit nevoilor noastre și ne rugăm.
Mănăstirea Suruceni păstrează cu evlavie o părticică din moaştele Sfântului Nectarie Taumaturgul.
Când a venit la Iași Sfântul Nectarie, a fost lume de pe lume la biserica ce-i poartă numele. Așa că ne-am rânduit la miruit. La 3.30 dimineața a ajuns o doamnă foarte cochetă, dar plânsă toată. Zicea că nu se mai poate opri din plâns, pentru că Sfântul Nectarie îi salvase copilul dintr-un groaznic accident. Femeia era medic pe la Pașcani, nu prea credincioasă. O bolnavă din spital o tot bătea la cap să citeacă Acatistul Sfântului Nectarie, să vadă și ea câte minuni a făcut acesta.
Slujba Sfântului Maslu, așa cum s-a dezvoltat de-a lungul veacurilor, este o expresie minunată și bogată a grijii Bisericii pentru membrii săi. Totuși, este doar o parte din întregul complex de rânduieli care îi păstoresc pe creștini în momentele-cheie ale vieții lor, iar Maslul nu vine să înlocuiască alte Taine, ci să se completeze împreună cu aceastea și să stea într-o legătură foarte strânsă între ele, ca împreună și în unitate să împlinească nevoile oamenilor.
Atunci când vii să te rogi împărătesei, Maicii lui Dumnezeu, crede cu tărie, înainte de rugăciune, că nu te vei întoarce de la ea fără a primi milostivire. Aşa este şi aşa se cuvine să gândeşti şi să crezi despre Dânsa. Fiindcă este Maica Atotmilostivă a Atotmilostivului Dumnezeu-Cuvântul şi despre milele sale nemăsurate şi fără de număr mărturisesc toate veacurile şi toate Bisericile creştine.
Să ne amintim de fericita Taisia, care a săvârşit mulţime de fapte bune pentru călugării egipteni, iar apoi a fost târâtă, prin puterea diavolului, pe calea desfrâului. Mult au plâns şi s-au rugat pentru ea monahii şi, în cele din urmă, ca să o mântuiască, l-au trimis la ea pe un mare nevoitor: Cuviosul Ioan Colov. Lacrimile lui fierbinţi şi cuvintele lui înflăcărate despre întoarcerea la calea mântuirii au cutremurat-o pe Taisia până într-atât, că aceasta, căzând la picioarele lui, l-a rugat s-o ducă într-o mănăstire de maici pentru pocăinţă şi, lăsând toate şi lepădându-se de toate, a mers după Cuviosul Ioan.