Eu spun de multe ori că mănăstirea este locul împlinirilor. Trebuie să te împlineşti. Când te împlineşti prin Dumnezeu atunci ajungi la bucuria pe care o dă Dumnezeu. Şi bineînţeles că Dumnezeu dă bucuria şi înainte de a fi deplin întemeiat în bine, adică Dumnezeu „varsă ploaie şi peste cei buni şi peste cei răi şi răsare soarele peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 45).
Cum să luptăm împotriva duhului tristeţii?
– Să fiţi veseli. Dragă, eu ştii ce vă spun, cu toată siguranţa: ori şi ori şi oricare ar fi motivul unei întristări sau al unei mâhniri, este numai de la draci! N-avem motive. Dacă îţi creează starea aceasta de agitaţie, de tristeţe, îşi face cuib satana şi-şi cloceşte ouăle;
Iubiţii mei fraţi şi surori, deschideţi-vă inima pentru ca Duhul Sfânt să întipărească acolo chipul lui Hristos. Atunci veţi fi, încetul cu încetul, vrednici să aveţi în voi bucuria şi întristarea, moartea şi învierea.
Lumea nu cunoaşte nimic mai nobil decât chemarea de a fi creştin. Dar cu cât scopul este mai înalt, cu atât realizarea lui este mai anevoioasă.
Istoria mănăstirii începe la mijlocul secolului al XVI-lea, când în satul Diveevo a venit o aristocrată bogată, Agatha Semenovna Melgunova, ea devenind ctitorul mănăstirii de maici de la Diveevo. Atunci când a devenit călugăriţă, aceasta a primit numele de Alexandra. În anul 1767 a început construcţia la biserica din piatră închinată icoanei Maicii Domnului din Kazan.
O, preasfinte Cuvioase şi de Dumnezeu purtătorule Părinte Serafim, caută din slava ta cea de sus către noi cei smeriţi şi neputincioşi, împovăraţi cu multe păcate, care cerem de la tine ajutor şi mângâiere. Apropie-te de noi cu inima ta cea plină de bunătate şi ajută-ne ca să păzim fără de prihană poruncile Domnului, să ţinem cu tărie credinţa ortodoxă, cu sârguinţă să-I aducem lui Dumnezeu pocăinţă pentru păcatele noastre în evlavie creştinească, cu harul bine să sporim şi să fim vrednici de ajutorul şi mijlocirea ta pentru noi înaintea lui Dumnezeu.
O, preaminunate Serafime, mare făcător de minuni din Sarov, pentru toţi cei ce aleargă la tine ajutătorule cel grabnic ascultător, în zilele vieţii tale nimeni de la tine sărman n-a ieşit, ci tuturor plăcută le-a fost vederea feţei tale şi glasul cel cu bună întâmpinare a cuvintelor tale. Pe lângă acestea şi darul tămăduirilor, darul înainte vederii şi darul vindecărilor sufletelor celor neputincioase cu îmbelşugare în tine s-au arătat.
Păsărelele, animalele, oamenii stau în întuneric, iar eu, dacă mă fac lumină, iată că îi scot din întuneric făcându-i să nu mai orbecăiască, să nu se mai lovească, să nu mai cadă în gropi. Iar dacă nu mă fac lumină, ci rămân mai departe în întuneric şi fiindcă vina o port eu, iată că trebuie să cer iertare şi păsărelelor.
Păsărelele şi animalele îndură gerul, dar când apare un sfânt plin de căldura Duhului Sfânt, ca un soare, atunci şi ele capătă această căldură.
“Pericopa bunului samarinean (Luca 10, 25-37) care este a milei şi grijii de nevoile şi necazurile semenului ne evocă pe acei falşi idealişti neobosiţi în a ne spune: ce vă tot plângeţi şi văicăriţi că nu aveţi destulă pâine şi nu mâncaţi pe săturate? Sunteţi, nu încetează ei a stărui şi dojeni, sunteţi materialişti, robii pântecelui şi prea puţin creştini. Vă tot plângeţi şi tot cârtiţi, dar nu pâinea este esenţialul şi nu ea vă va mântui; oamenii, o ştiţi doar, nu trăiesc numai cu pâine!
Evanghelia de la Matei XIV, 14-22 – În vremea aceea Iisus a văzut mulţimea de oameni şi I s-a făcut milă de dânşii şi a tămăduit pe toţi bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, s-au apropiat de Dânsul ucenicii Săi şi I-au zis: locul acesta este pustiu şi iată e târziu; deci dă drumul mulţimilor, ca să se ducă în sate să-şi cumpere de mâncare. Iisus însă le-a răspuns: nu trebuie să se ducă; daţi-le voi să mănânce. Dar ei I-au spus: nu avem aici decât numai cinci pâini şi doi peşti. Atunci El a zis: aduceţi-le aici la Mine.
– Aţi spus odată: toate lucrurile se leagă şi se dezleagă în Duh, explicaţi-ne, vă rog.
– Părintele Rafail: Da, am spus şi în felul ăsta. Tot ce face omul începe în nevăzut, adică în taina inimii tale. Când ţi-ai pus în inimă asta Dumnezeu a văzut şi dacă te-ai hotărât pentru aceasta este foarte probabil că acel lucru o să înceapă să se înfăptuiască cândva în viaţa ta.
Pentru a vă dedica exclusiv Rugăciunii minţii, aveţi nevoie de îndrumarea unui duhovnic. Rugăciunea minţii nu se face fără un povăţuitor spiritual. Există întotdeauna pericolul ca sufletul să se amăgească. De aceea trebuie atenţie. Duhovnicul este acela care vă va învăţa să intraţi într-o rânduială în vederea practicării Rugăciunii, fiindcă dacă nu avem o rânduială, există teama de a vedea lumina cea amăgitoare, există pericolul de a trăi în amăgire, de a vă întuneca, iar atunci omul se sălbăticeşte, îşi schimbă modul de viaţă.
Ce poate fi mai minunat, mai desfătător decât iubirea de aproapele?
A iubi este o fericire, a urî este un chin.
Toată Legea şi proorocii stau în iubirea către Dumnezeu şi către aproapele. (Matei 22,40)
Iubirea către aproapele este calea care duce la iubirea către Dumnezeu, căci Hristos a binevoit a se îmbrăca tainic în fiecare aproape al nostru, iar în Hristos este Dumnezeu.
La întrebarea care i se punea mereu privind sursa bolilor, a dezechilibrelor și a lipsei de entuziasm în societatea noastră contemporană, Starețul Tadei de la Vitovnița, ca un fin psiholog, pe linia tradiției ascetice consacrate, invoca legătura dintre gândurile noastre și modul de viață zilnic. Dacă trupul se hrănește cu hrană materială, și sufletul, la rându-i, se hrănește cu gânduri. Și de aici fraza sa axiomatică, pe care o repeta mereu, cum sunt gândurile cu care ne îndeletnicim, așa ne este și viața. În consecință, toate aceste probleme sunt generate de căderea cu gândul.
În cartea sa, «Călătorind printre zidurile cetății», monahia Porfiria relatează o mare minune și o apariție cu totul minunată a părintelui Porfirie, care demonstrează că viața continuă după moarte și că niciodată nu trebuie să ne pierdem nădejdea, fiindcă Dumnezeu este bun și atotputernic.
Într-o zi, pe la ora două la amiază, mă aflam în piața Aghíon Anargýron (Sfinților Doctori fără de arginți) din Atena. La un moment dat, se apropie de mine un domn, care îmi zice:
“Dumnezeu este foarte aproape de noi, dar şi la mare înălţime. Pentru ca cineva să-L “îndoaie” pe Dumnezeu, să-L facă să Se coboare şi să rămână cu el, trebuie să se smerească şi să se pocăiască. Atunci Preamilostivul Dumnezeu, văzând smerenia lui, îl înălţă până la ceruri şi-l iubeşte foarte mult. “Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte”(Lc. 15, 7), spune Evanghelia. Dumnezeu i-a dat minte omului ca să se gândească la greşeala sa, să se pocăiască şi să ceară iertare.