Când omul ştie să tacă, fiinţa lui e vizitată tainic. Paul Claudel notează că Verbul (Cuvântul) este fiul adoptiv al tăcerii, fiindcă Sfântul Iosif a parcurs paginile Evangheliei fără să pronunţe un singur cuvânt. Pentru a auzi glasul Cuvântului trebuie să‑i asculţi tăcerea, să o înveţi, mai ales. Experienţa Părinţilor este categorică: dacă nu ştii să faci în viaţă loc reculegerii, tăcerii, este imposibil să ajungi la un nivel mai ridicat şi să poţi să te rogi în locurile publice.
Pocăindu-ne, curăţindu-ne adică de toată patima păcătoasă, devenim puţin câte puţin în stare a intra în dumnezeiasca lumină.
Calea către cunoașterea lui Dumnezeu trece mai nainte de toate prin credinţă, prin dragostea lui Hristos și prin pocăinţă.
Dumnezeu să vă dăruiască tuturor duhul pocăinţei. Plângeţi-vă greșalele, plângeţi pentru ca inima voastră să nu se usuce.
Arhimandritul Ilie Ragot s‑a născut într‑o familie de catolici practicanţi şi a căutat din copilărie răspunsul la întrebarea: cum să devii sfânt? Căutările sale l‑au adus mai întâi în România, apoi la Muntele Athos, unde a petrecut un an în preajma stareţului Emilianos Simonopetritul. S‑a întors apoi în Franţa pentru a întemeia o mânăstire ortodoxă…
Părinte Ilie, cum a fost drumul spre Ortodoxie?
Avva Filimon spunea: „Mulţi Sfinţi Părinţi au putut vedea îngerii păzindu-i, lucru pentru care ei se îngrădeau cu tăcerea şi nu vorbeau cu nimeni”. În loc să-ţi pierzi timpul, spune rugăciunea. Şi cu cât indiferenţa şi apatia vin mai vârtos asupra ta, cu atât mai mult ar trebui să te temi de ameninţarea pe care Domnul a proferat-o către sluga cea vicleană şi leneşă (Mt. 25, 26). Dacă laşi zilele şi nopţile să treacă într-o nepăsare crescândă, curând vei sfârşi prin a deveni cu totul nepăsător.
“Adevărata sensibilitate are o forță a ei, nedefinită și necuprinsă. Un om sensibil se poate simți neînțeles, singur, părăsit, dar niciodată învins. Atunci când simte că nu mai poate, când simte că singurătatea îl doboară, forța sensibilității naște grăunțele unei opere, de cele mai multe ori mărețe. Odată născut acest grăunte, îl face pe omul sensibil să renască, poate chiar ca Pasărea Phoenix, din propria cenușă.” Mitropolitul Bartolomeu Anania (1921 – 2011)
„Desigur, nimic nu este mai puternic decât rugăciunea. Un împărat în haină de porfiră nu e mai mărit decât rugătorul pe care îl împodobeşte vorbirea sa cu Dumnezeu. Precum un om, vorbind cu împăratul în prezenţa întregii oştiri, a comandanţilor şi a domnilor, prin aceasta atrage asupra sa ochii tuturor şi capătă însemnătate, aşa se întâmplă şi cu cel ce se roagă.
Socoteşte numai ce înseamnă când un om, în prezenţa tuturor Îngerilor, Arhanghelilor, Serafimilor, Heruvimilor şi a tuturor puterilor cereşti, cu toată bucuria şi siguranţa, se apropie de împăratul împăraţilor şi cutează a vorbi către Dânsul?
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Iată a V-a Duminică din Marea Patruzecime, duminica [ce pecetluieşte săptămâna] marilor privegheri şi marilor nevoinţe, săptămâna marilor tânguiri şi suspine, Duminica celei mai mari sfinte între sfintele femei, a Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca…
Patruzeci şi şapte de ani a vieţuit în pustie, şi Domnul i-a dăruit ceea ce rareori dăruieşte cuiva dintre sfinţi. Ani întregi nu a gustat pâine şi apă. La întrebarea Avvei Zosima, ea a răspuns: „Nu numai cu pâine va trăi omul” (Matei 4, 4). Domnul a hrănit-o într-un mod deosebit şi a îndrumat-o la viaţa pustnicească, la nevoinţele pustniceşti.
Toate greutăţile şi necazurile ce nu sunt răbdate au în ele un chin îndoit [1]. Căci răbdarea omului micşorează apăsarea lor. Lipsa de curaj e maica chinului. Iar răbdarea e maica mângâierii şi o putere care obişnuieşte să se nască din lărgimea inimii. Dar această putere e greu să o afle omul în necazurile lui fără darul dumnezeiesc, care se iveşte din urmărirea rugăciunii şi din vărsarea lacrimilor.
“Când sufletul e în iubirea lui Dumnezeu, cât de bune, cât de plăcute şi vesele sunt atunci toate. Dar, chiar şi în iubirea lui Dumnezeu sunt întristări şi, cu cât e mai mare iubirea, cu atât mai mari sunt şi întristările.
Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu un singur gând, nici n-a pierdut vreodată harul, dar şi în ea au fost mari întristări; iar când stătea lângă cruce, atunci întristarea ei a fost nemăsurată că oceanul şi chinurile sufletului ei au fost neasemănat mai mari decât chinurile lui Adam la izgonirea din rai, pentru că şi iubirea ei era neasemănat mai mare decât iubirea Lui Adam în rai.
Mulţi oameni cred că a trăi în credinţă şi a împlini voia lui Dumnezeu este foarte greu. În realitate, însă, este foarte uşor. Ajunge numai să îţi îndrepţi atenţia asupra lucrurilor mărunte şi să te străduieşti să nu greşeşti în privinţa celor mai mici şi mai uşoare lucruri.
Acesta este cel mai simplu şi mai uşor mod de a păşi în viaţa duhovnicească şi a te apropia de Dumnezeu.
Atunci când te dezorganizezi la exterior, te organizezi în interior, cu harul Sfântului Duh. Părintele Porfirie „s-a dezorganizat” şi s-a smerit prin poruncile multe şi deseori contradictorii ale celor doi duhovnici ai lui. Cu toate acestea, a primit harul Sfântului Duh, care i-a format şi i-a întărit sufletul şi trupul.
De cremene să stai în Adevăr, dar cu blândeţe să-l primeşti pe păcătosul înşelat de diavol. Nu judeca, ci arată tuturor iubire. Şi să nu zici în sinea ta: Acesta-i păcătos, iar eu sunt drept, că vei avea de indurat ispită.
Nu cu cuvinte aduci pe altul la credinţă. Oricât de lungi şi frumoase cuvântări ai rosti, rămân tot vorbe goale de nu e adevăr în viaţa ta. Se spune că venind în Alexandria Sfântul Antonie, înfăţişarea şi purtarea sa au fost mai grăitoare decât toate ritorisirile teologice.
“Păcatul, mai înainte de toate este un fenomen duhovnicesc, metafizic. Rădăcinile păcatului se află în adâncurile tainice, “mistice”, ale firii duhovniceşti a omului. Esenţa păcatului nu constă în încălcarea unor norme etice, ci în înstrăinarea de viaţa dumnezeiască, veşnică, cea pentru care a fost făcut omul şi către care este chemat în chip firesc, adică prin însăşi firea lui. Păcatul se săvârşeşte în primul rând în adâncul tainic al duhului omului, însă urmările lui rănesc întreg omul.
Ascultă! Când cineva se învinovăţeşte pe sine de toate, să ştii că atunci e aproape de Dumnezeu iar când se îndreptăţeşte pe sine, atunci diavolul este cu el. Dumnezeu dragoste este. Ai dragoste, eşti cu Dumnezeu; nu ai dragoste cu aproapele, nu e Dumnezeu cu tine.
25 ianuarie 1982. Unchiul meu, Iorgos, avea o boală la rinichiul stâng şi s-a hotărât să meargă la Londra, pentru operaţie. Însă tatăl meu i-a propus: „Înainte de a face orice, să-l întrebăm pe părintele Porfirie”.
Atunci părintele locuia la munte, într-o chilie de ciment şi piatră, la Milesi. Răspunsul lui a fost categoric: „Fiule, nu te duce în străinătate. Fă ce-ţi spun medicii de aici şi te vei însănătoşi”.
De se va întâmpla o bucurie, să presupunem că mâhnirea nu e departe de noi; iar dacă a sosit necazul, să aşteptăm bucuria. Să luăm pildă de la cei ce înoată pe mare. Când asupra lor se ridică un vânt puternic şi e furtună, ei nu-şi pierd nădejdea în mântuirea lor, ci se împotrivesc valurilor, aşteptând o vreme liniştită. Iar când vine liniştea, ei aşteaptă furtuna; şi de aceea sunt întotdeauna veghetori, pentru ca vântul ce se ridică pe neaşteptate să nu-i prindă nepregătiţi şi să nu-i arunce în mare. Sfântul Efrem Sirul
LA DUMINICA A PATRA DIN POST: „ACEST DUH NU IESE DECÂT CU RUGĂCIUNE ŞI CU POST.„ (Marcu 9,29)
Suntem în toiul luptelor duhovniceşti ale Sfântului Post. Duminicile trecute ne-au pus înainte arme puternice: credinţa neclătită, dumnezeiescul Har şi sfânta Cruce; duminica de azi ne aduce altele, asupra cărora însuşi Mântuitorul ne atrage atenţia.
În Evanghelia de astăzi, un om aduce înaintea Domnului pe fiul său chinuit de diavolul. 1. Fusese cu el la ucenici, dar aceia nu putuseră face nimic, de aceea omul vine cu îndoială în suflet şi se roagă: „Doamne, dacă poţi ceva, ajută-ne.