Bolile trupeşti se încheie odată cu moartea; cele sufleteşti, adică deprinderile şi patimile rele,nu rămân în suflet şi după ieşirea din trup?
Răspuns: Ba da, rămân, şi dincolo chinuie sufletul mai rău ca aici. Iată ce spune despre aceasta Cuviosul Dorotei: aflându-se în acest trup, sufletul capătă uşurare de patimile sale şi o anumită mângâiere: omul mănâncă, bea, doarme, stă de vorbă, umblă cu prietenii îndrăgiţi.
Nici o condiționare a omului nu‐l poate împiedica de a se deschide şi orienta spre lumină. De aceea libertatea omului îl arată mai presus de condiționări, în menirea sa de a primi şi de a asuma pe crucea iubirii sale condiționările lumii şi memorialul adamic, şi de a le aduce spre prefacere înaintea lui Dumnezeu. Spun crucea iubirii, pentru că iubirea, oricât de fragilă, a făpturii, exprimă o însoțire cu iubirea dumnezeiască ce a chemat‐o la viață.
Dacă oamenii, fiinţe slabe, repede trecătoare, muritoare, fac atâtea fapte mari şi minunate, graţie talentului şi însuşirilor cu care i-a înzestrat Dumnezeu; dacă uneori milioane de oameni se supun unui singur om, de ce nu s-ar cuveni oare să ne supunem cuvântului Celui ce îi aduce la viaţă pe toţi oamenii?
Sunt de părere, că cel mai bun, mai frumos şi mai sfânt între daruri este sănătatea pe care Dumnezeu o dăruieşte omului întru prelungirea vieţii. I se dă astfel omului posibilitatea, şansa unică de a mai îndrepta din lucrurile de care nu a reuşit să se îngrijească în anul ce tocmai s-a încheiat.
La această întrebare Mitropolitul Filaret al Moscovei răspunde astfel: La rândul meu, eu am pus celor ce cugetă în acest chip întrebarea: e de înţeles oare pentru mintea obişnuită cum lucrează rugăciunea unui om viu asupra altui om viu, mai cu seamă dacă rugăciunea se face pentru cineva care nu este de faţă […], şi cum se poate cere pentru el ceva moral şi duhovnicesc, ca de pildă iertarea păcatelor, îndreptarea din vicii, îmblânzirea patimilor, luminare, întărirea întru virtuţi? Doi oameni – fiecare cu propria lui minte şi voie, cu aplecările proprii, în mod liber – nu sunt oare unul pentru altul două lumi diferite, despărţite una de alta, cu atât mai mult că sunt mărginiţi de trup?
Ia seama, aşadar, să nu pofteşti să ai bogăţie pentru a o împărţi săracilor: căci şi aceasta este o amăgire a celui rău, ca să te ducă la slavă deşartă şi să împingă mintea la tot felul de osteneli pentru câştiguri. Gândeşte-te la văduva de care mărturiseşte Domnul în Evanghelie, care numai doi bani a avut şi a covârşit cu ei hotărârea şi puterea bogaţilor. «Căci aceia, zice, din prisosul lor au aruncat în vistierie, pe când aceasta toată averea ei». Cât priveşte hainele, să nu pofteşti să ai haine de prisos, ci îngrijeşte-te numai de cele care sunt de trebuinţă trupului.
Odată, cum mergeam cu Sfântul Nifon prin piaţa oraşului, văd la dreapta mea pe un om care aştepta ceva. Veneau după el mulţi săraci cerându-i ajutor. Iar el, făcându-se că-i alungă, le punea repede în mână milostenia sa. Aşa se ascundea de oameni. Cum l-am observat, l-am tras de mână pe Cuviosul şi i-am spus despre virtutea acestui om. Iar el, mi-a zis: Este mare înaintea lui Dumnezeu. Îl cunosc, pentru că de mai multe ori m-am întâlnit cu el. Apoi, după câteva zile iarăşi l-am întrebat despre această virtute şi el mi-a povestit aceasta străină minune:
Eram copil, cam de 12 ani, mi-a zis el şi m-am dus la biserica Sfântului Apostol Toma, să mă rog. Aici am găsit un preot învăţând poporul şi, între altele, a vorbit şi despre milostenie. Zicea că cel ce dă milostenie la săraci este ca şi cum ar pune în mâna Domnului ceea ce dăruieşte. Când am auzit acest cuvânt m-am mirat şi am judecat pe omul lui Dumnezeu, zicând că este mincinos.
În anul mântuirii 1919, econom al metocului Vozina era bătrânul Nifon, avându-l ca ajutor pe monahul Leontie, iar chelar era monahul Lazăr. Într-o dimineaţă de martie, s-au auzit nişte strigăte puternice în curtea metocului. Cei doi monahi tineri, aplecându-se peste balcon, l-au văzut pe ciobanul Dimitrie Bobotan cum îl trăgea cu sila pe fiul său, Ioan, care avea în jur de zece-doisprezece ani. Dintr-o dată, copilul a început să tremure, să facă spume, să scoată ţipete sălbatice şi să facă diferite mişcări ciudate, aşa cum fac cei care sunt cuprinşi de înrâurirea diavolească.
Despre ce se vorbeşte în Evanghelie mai mult ca despre fericirea oamenilor? Mie îmi pare că Evanghelia ar putea fi numită „Cartea Fericirii”; învăţătura lui Hristos – „învăţătura despre fericire”.
Prima învăţătură pe care Hristos a vestit-o lumii a fost învăţătura despre fericire. Biserica Ortodoxă repetă mereu oamenilor această învăţătură la începutul liturghiei, prin cântarea „Fericirilor”. Potrivit învăţăturii lui Hristos, fericiţi sunt:
Într-o epocă în care ne e greu să dăruim din cele ce ne prisosesc, viaţa Apostolului Pavel ne trezeşte la realitate. În drumul lui spre Hristos, a nesocotit toate avantajele pe care le avea: rangul de conducător, sănătatea trupească, demnitatea, cinstirile (vezi II Corinteni 11, 1-12). Însă a mers şi mai departe. A ajuns în punctul de a spune: „Aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine după trup“ (Romani 9, 3).
Îmi amintesc de entuziasmul pe care-l aveam în fiecare an când eram copil şi apoi adolescent, când semnele de sfârşit de vara apăreau. Se întrezărea înainte începerea unui nou an şcolar. Nu simţeam că revin la ceva ce cunoșteam în anul precedent, ci era o oportunitate pentru ceva nou. În anii tinereții, secretul aflării unor noutăți avea în spate dorința unui „nou” eu. Desigur, acest nou eu nu a apărut niciodată.
În luna august a anului 1965, am fost forțat să întru într-o şcoală nouă, o combinație între un liceu și o facultate. A fost începutul vieţii mele ca adolescent. Eram în 1965 și simţeam nevoia de ceva “cool”.
Eu nu pot sa cuget la lucrurile care au trecut, pentru că trăiesc în prezent. Ieri nu există. Ziua de mâine este a lui Dumnezeu, aşa cum a fost şi ieri… Deci tac! În prezentul veşnic al lui Dumnezeu. Nici măcar un gând, nimic.
„Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră”, zice Domnul „căci Eu mă voi îngriji de toate…” Am pus acest lucru în practică şi toată lumea mi-a spus: „Cum? Nici măcar nu te gândeşti că se poate intâmpla acest lucru? Că ţi se va spune că trebuie să eliberezi apartamentul în care locuieşti?”
Dacă Dumnezeu este iubire, şi omul trebuie să fie iubire, căci numai aşa se poate asemăna cu Dumnezeu. Cum e Dumnezeu iubitor de oameni, şi omul trebuie să fie iubitor de oameni. Cum e Dumnezeu milostiv, aşa trebuie să fie şi omul, pentru că în Pilda samarineanului milostiv ni se arată calea împlinirii poruncii date de Dumnezeu, de a-l iubi pe aproapele.
Cel ce practică isihia noetică se numeşte „isihast”. Isihastul urmează calea liniştirii, care reprezintă esenţa tradiţiei ortodoxe; scopul ei este de a ne duce la Dumnezeu şi a ne uni cu El. Să ne amintim spusele Sfântului Ioan Scărarul în acest subiect: „Isihast este cel care se străduieşte a închide pe cel netrupesc (gândul, mintea) în casă trupească, fapt care e vrednic de admiraţie… Isihastul este chip al îngerului pe pământ, care prin hârtia doririi şi slovele sârguinţei şi-a izbăvit rugăciunea sa de lenevie şi trândăvie. Isihast este cel care strigă cu tărie: «Gata este inima mea, Dumnezeule» (Psalmi 56, 10). Isihast este acela care zice: «Eu dorm, dar inima îmi priveghează» (Cântarea Cântărilor 5, 2)”.
– Părinte, care legi se numesc duhovniceşti?
– Îţi voi explica: Aşa cum în natură există legile naturale, tot astfel şi în viaţa duhovnicească există legile duhovniceşti. De pildă, atunci când cineva aruncă un obiect greu în sus, cu cât mai mult avânt şi cu cât mai mare este înălţimea la care îl aruncă, cu atât mai mare va fi puterea cu care va cădea şi se va zdrobi. Aceasta este legea naturală. In viaţa duhovnicească, cu cât se înalţă cineva mai mult cu mândria, cu atât mai mare va fi căderea lui duhovnicească, şi potrivit cu înălţimea mândriei lui se va zdrobi.
Este o corespondenţă între trup şi suflet, între calitatea trupului şi calitatea sufletului; o întrepătrundere ondulatorie. Presupuneţi o noapte cu lună şi un lac liniştit, în care cineva aruncă două pietre în puncte diferite; se văd valurile apei, întretăindu-se în cercuri şi, pe ele, mişcându-se, petece de lună. Cam aşa ceva ar fi atingerea sufletului cu undele trupului, deşi sufletul e de altă natură, nu mai puţin deosebită de trup decât oglindirea de lună pe vălurelele apei. Şi totuşi se răsfrâng întreolaltă.
Vă mărturisiţi greşelile, vă ziceţi că sunteţi nesfârşit de ticăloşi, ştiu. Dar aceasta nu-i de-ajuns. Vreau să vă conving că o asemenea mărturisire nu vă acoperă. Atâta vreme cât nu faceţi o mărturisire care să vă folosească, zadarnic vă învinuiţi pe voi înşivă, nu veţi putea prin aceasta să vă despovăraţi de păcat.